Echilibrul în pastorație

Slujitorul Bisericii care știe să-și chivernisească bine casa va putea să aibă grijă cum se cuvine și de parohia sa. Pentru preotul de mir, familia nu trebuie să fie un accesoriu, în care soția să joace rolul de bucătăreasă și menajeră. Și nici copiii să nu fie priviți drept un obstacol în calea preocupărilor spirituale ale tatălui lor, sau o neplăcere pentru că dau naștere unei crize de spațiu locuibil sau de confort fonic. Nu. Familia preotului trebuie să fie locul care strălucește prin purtările alese, îmbogățite de adâncimea pe care o dă viețuirea în prezența lui Dumnezeu. 

Despre echilibrul pe care preotul trebuie să-l mențină între grija față de enoriași și atenția de care are nevoie propria lui familie, în pilda care urmează.

Mitropolitul rușilor stabiliți în Marea Britanie, Episcopul Antonie de Suroj, povestea că a întâlnit pe când slujea la Londra un preot căruia i-a devenit duhovnic. Acest preot era unul foarte râvnitor, dar familia lui era profund nefericită. Chemându-l la sine, ierarhul l-a întrebat pe preot despre problemele lui. A descoperit astfel că el își dăruia întreaga sa viață cre­dincioșilor. Pentru familia lui nu avea defel timp. Soția începuse să se simtă părăsită, copiii abando­nați. Însuși preotul ajunsese într-o asemenea stare de epuizare, încât nu mai avea puteri sufletești pentru a putea lucra. Episcopul i-a spus cu blândețe: Nu procedezi bine. Ai ales o viețuire greșită. Dar preotul i-a replicat: Nu cred asta. Dumnezeu ne-a poruncit să jertfim toate ale noastre pentru a-I sluji Lui. Lui Avraam i s-a poruncit să-l jertfească pe fiul său, Isaac. 

Atunci arhiereul, înțelept, i-a răspuns: Da, așa este. Numai că Avraam l-a jertfit pe Isaac o singură dată și nu în fiecare zi pe care i-a dat-o Dumnezeu. Iar în al doilea rând, nici pe Isaac nu l-a jertfit, dacă e să citim până la capăt episodul vechi-testamentar, și a pus în locul lui un berbecuț. Însă tu, în fiecare zi pe care ți-a dat-o Dumnezeu, îi jertfești și pe soția ta, și pe cei doi copilași ca pe niște mici „Isaaci“. Și nu e nimic de mirare că au obosit să tot fie sacrificați. Preotul a rămas pe gânduri la cuvintele episcopului. Ce să fac atunci?, a întrebat nedumerit.

E simplu, i-a zis arhiereul Antonie. Trebuie doar să devii un preot mai... „slăbuț“, iar pentru asta trebuie să tai jumătate din timpul pe care-l aloci credincioșilor tăi, vizitelor tale prin parohie, și să-l petreci cu familia. Așa te vei salva pe tine, pe soția și copiii tăi. 

La auzul acestui sfat, preotul a dat din cap nemulțumit: O să mă judece Dumnezeu.

Atunci arhiereul l-a privit ferm în ochi și i-a spus: Nu. Pe mine o să mă judece pentru că tu, ceea ce faci de acum înainte, faci de ascultare. Pentru aceasta, dacă pova­ța mea este rea, eu voi merge în iad, pentru că nu am judecat cum se cuvine, însă chestiunea despre care vorbesc nu te privește pe tine.

În cele din urmă, preotul a făcut ascultare. După o jumătate de an, soția lui a venit la mitropolit și i-a mulțumit cu recunoștință deosebită: Ce ați făcut cu părintele? Suntem acum atât de fericiți acasă! 

Ierarhul, mucalit, a întrebat: Păi, cum, doar fericiți? Nu, a răspuns ea. Casa noastră este plină de oaspeți. Înainte părintele alerga prin tot orașul, însă acum tot orașul vine la noi!
Iată ce înseamnă succesul în pastorație, în cazul de față, al unui ierarh al Bisericii, Mitropolitul Antonie de Suroj, plin de înțelepciune și de tact.

(Adaptare după o pildă din volumul Adierea Duhului, Mitropolitul Antonie de Suroj)