Intransigenţa Ierarhilor

Când vorbim de intransigență în general, ne gândim la o anumită formă de inflexibilitate, mai ales când se pune problema aplicării unei legi sau reguli universal valabile. Din punct de vedere spiritual, a fi intransigent nu înseamnă a fi un om inflexibil, obtuz, ci înseamnă a nu accepta ca păcatul să pătrundă în viața ta. Sfinții Trei Ierarhi, pe care i-am prăznuit în urmă cu două zile, au fost cei mai exigenți sfinți ai Bisericii din vremea lor. Și nu doar fiindcă nu au admis vreun compromis de natură morală în ceea ce-i privește, ci pentru că au formulat și dăruit întregii umanități învățătura curată despre Sfânta Treime. La începutul secolului al IV-lea creștin, Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, în mințile unora era doar o creatură superbă, prima și cea mai reușită, dar nu Dumnezeu adevărat cum mărturisim în Crez. Alții socoteau că Duhul Sfânt nu trebuie să se bucure de aceeași cinste și demnitate în rândul Persoanelor Sfintei Treimi, ca și Tatăl și Fiul.

Biserica venea după un lung șir de persecuții și se pregătea pentru câteva secole de luptă, poate la fel de grea, cea împotriva ereziilor. Așadar învățătura creș­tină încă nu era deplin fixată, Biserica avea nevoie de mari predicatori, cu fapta, dar și în cuvânt, care să fie paznicii adevărului ei. Cei trei sfinți, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, au fost cei care prin opera lor au dogmatizat și stabilit adevărul credinței pe care o mărturisim și noi astăzi. Pilda de astăzi se referă la un moment din viața Sfântului Ierarh Vasile cel Mare și arată in­transigența lui în apărarea adevărului.

Împăratul bizantin Valens (364-378), el însuși fiind partizanul ereziei ariene, a dat cea mai mare biserică din cetatea Niceea comunității ereticilor arieni și a izgonit poporul drept- credincios de acolo.

În mare mâhnire fiind toată mulţimea ortodocșilor, a sosit acolo Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată mulţimea celor dreptcredincioşi venind, cu obidă, i-a comunicat nedreptatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o celor ce mărturisesc strâmb?” Zis-a lui împăratul: „Cuvintele tale mă învinuiesc, Vasile. Se cuvine să fii aşa înaintea împăratului?” Răspuns-a Vasile: „Se cuvine mie pentru dreptate a muri”. Şi înfruntân­du-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai-marele bucătarilor împărăteşti, numit Demostene.

Acela, vrând să ajute arienilor, a început să murmure împotriva ierarhului capadocian, ba chiar să-l și ocărască pe sfântul. Iar sfântul a zis: „Vedem aici şi pe necărturarul Demostene”. Dar bucătarul-șef, neruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Atunci Vasile i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncare, nu să fierbi dogmele Bisericii”. Doar atunci stolnicul Demostene a tăcut ruşinat.