Iuda și Parlamentul britanic

Acum ceva vreme, cineva a adus la mine un bărbat, povestea un înțelept indian. Acest om era deprimat și distrus și a vrut să se sinucidă. De ce? Pentru că în urmă cu cinci ani el deținea miliarde de dolari. Apoi, el a jucat la bursa de valori și lucrurile nu au mers bine, iar averea lui a intrat puțin la apă. Când a venit la mine, mai spunea înțeleptul, valora numai două sute cincizeci de milioane de dolari. Așa că a vrut să-și pună capăt zilelor. Cei mai mulți oameni din India, dacă le dai atâția bani și îi întrebi: „Vrei banii sau vrei să mergi în Rai?”, vor cere banii. Dar acest om era distrus! Sfatul meu este unul simplu. Dacă vă păstrați banii în buzunar, asta este bine. Dar dacă vă intră în cap, acest lucru devine o suferință, pentru că nu acolo este locul lor. De ce ne dorim bani, dacă bogăția este doar unul dintre instrumentele bunăstării oamenilor? Bogăția înseamnă a ne face exteriorul plăcut. Dar acum, oamenii se raportează la asta ca și cum ar fi o religie. Banii sunt doar un mijloc, nu sunt un scop în sine. Trebuie să înțelegem că nimeni nu aspiră la bani. Asta ar putea suna ridicol, dar la o analiză atentă nu bani ne dorim, ci ceea ce credem că ne putem procura cu ei. Banii au devenit o cale pentru ceea ce oamenii consideră a fi o viață mai bună.

Când judecăm totul prin prismă financiară greșim fundamental. Pilda de astăzi ne-o demonstrează cu prisosință.

Când părintele Sofronie Saharov a solicitat autorităților engleze permisiunea de a se stabili în Anglia, a fost chemat la Ambasada Regatului Britanic de la Paris, iar consulul de acolo l-a întrebat: „Cu ce puteți fi dumneavoastră de folos societății noastre?” Părintele dorea să se stabilească în Anglia împreună cu o obște mică de monahi și monahii. Răspunsul arhimandritului a fost următorul: „Vă vom fi nefolositori. Noi nu putem produce nimic. Căutăm doar un loc liniștit unde să putem sluji Liturghia”. Auzind acest răspuns, consulul a exclamat: „Ce oameni ciudați!” Dar părintele și-a lăsat acolo cererea de viză pentru el și monahii care l-ar fi însoțit, iar cazul său a ajuns să fie discutat în Parlamentul Angliei. Era un moment critic. Marea Britanie primea foarte greu străini în acea vreme. Problema călugărilor veniți din Franța a fost dezbătută în Camera Comunelor, și unii parlamentari erau foarte hotărâți să nu-l lase pe arhimandritul Sofronie să vină în Anglia, mai ales fiindcă el ceruse permisiunea de a se stabili în Regat cu întreaga sa obște. La un moment dat, când discuțiile înclinau cert spre un refuz, un membru al Parlamentului s-a ridicat și le-a spus colegilor săi: „Nu doriți să-l lăsați pe arhimandrit să vină la noi în țară fiindcă el și monahii lui nu pot contribui cu nimic la economia noastră. Stau și mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă astăzi ar veni la Londra cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos. Cu siguranță i-ați respinge pe toți și l-ați primi numai pe Iuda, fiindcă el a fost trezorierul ucenicilor Domnului. El deținea toți banii”. În acea clipă ministrul secretar de interne Butler a semnat cererea de ședere a părintelui Sofronie, precum și a restului monahilor, după care a adăugat: „Dați arhimandritului tot ceea ce dorește”.