Licuriciul care a uitat să strălucească

Povestea pe care o veți citi astăzi ar trebui adresată doar celor mici. Dar nu. Ea se potrivește foarte bine și celor mari. Poate lor fiindcă ei se întristează, spre deosebire de copii, mult mai adânc, mult mai deznădăjduitor.

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.

Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanță pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…

Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.

Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau dacă ea i-a dat lui drumul, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare rămurică, dar nu a găsit-o. Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are nici un gust, nici un sens, nici un farmec.

Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar aceasta i-a spus:

– Licuriciule, poate dacă ai străluci tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi, și s-ar întoarce la tine.

- Știi că ai dreptate?, a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât am uitat să strălucesc!

De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa măsură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să „strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.

Dacă nu mai avem aprecierea exterioară din partea celor care ne înconjoară, dacă nu ne este împlinită nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare.

Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.

Sub diferite forme, cu toţii avem nevoie de apreciere.

Creștem depinzând de cât de mult ne stimează cei din jur, pentru că, într-un fel sau altul, aprecierea lor ne asigură supraviețuirea. Primim astfel mesajul că trebuie să fim plăcuți pentru că prețul respingerii este prea dureros. Răspunsurile celorlalți reprezintă oglinda care ne reflectă valoarea.

Îmi aduc aminte că părintele Constantin Galeriu spunea odată că sunt importante în viață și împlinirea profesională, și aprecierea din partea celor din jur.

Toți avem nevoie de apreciere, asta ne face să ne simtim iubiți, speciali și importanți. Toți avem nevoie de confirmări din partea altora pentru că asta ne validează ca ființe comunitare și ne ajută să ne găsim locul într-o lume în care nu trăim singuri.