Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Pilda zilei Poporul nemuritorilor

Poporul nemuritorilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Pilda zilei
Un articol de: Augustin Păunoiu - 13 Mar, 2020

Li s-a spus poporul nemuritorilor. Şi nu pe nedrept au primit acest apelativ. Fiindcă însuşi Herodot, marele istoric grec, scria în privinţa lor: „Geto-dacii se cred nemuritori şi cugetă că nici ei, nici cei mai îndepărtaţi urmaşi ai lor nu vor muri.”

Fiecare dac ducea pe pământ o luptă crâncenă. Însă el nu căuta să-şi câştige pâinea, ori să-şi apere viaţa. Fiindcă acestea i se păreau a fi prea puţin în comparaţie cu veşnicia. Nu lupta nici pentru cuceriri ori bogăţii, aşa cum fac aproape toţi oamenii. Dacă dacii luptau pe parcursul întregii lor vieţi pământeşti, făceau aceasta mai degrabă pentru a nu pierde veşnicia. Scopul lor pe pământ era trăirea acestei veşnicii. Pe un asemenea popor, alcătuit din oameni îndrăgostiţi cu pasiune de veşnicie cu greu îl puteai învinge. Fiindcă, în general, cei care nu sunt legaţi de bunuri pământeşti, cei gata de a renunţa uşor la existenţa terestră pentru că au certitudinea celei cereşti sunt anevoie de clintit şi imposibil de îngenuncheat.

Chiar şi atunci când au fost cuceriţi de romani, dacii nu au acceptat umilinţa învinşilor, ci au trecut în lumea de dincolo demni, luptând ca nişte eroi.

Decebal, ultimul rege al Daciei înainte de cucerirea ei de către împăratul Traian, nu era cu nimic mai prejos decât adversarul său occidental. O dovedeşte faptul că în timpul împăratului Domiţian, dar şi al urmaşului său, Nerva, Imperiul Roman plătea tribut dacilor câte doi oboli pentru fiecare cetăţean din peninsula italică. Acest tribut înjositor a fost onorat până când pe tronul de la Roma a urcat Ulpius Traianus, un împărat militar, un soldat din speţa cea mai pură.

Visul lui, ca al oricărui imperator pe vremea aceea, a fost să ocupe Dacia. Pentru aceasta a construit drumuri care să înlesnească armatelor sale calea către ţara numită mai târziu de toţi istoricii drept California Europei pentru bogăţiile sale de aur, argint, dar şi pentru grânele, mierea şi animalele acelui pământ mult râvnit. Traian a ordonat construirea podului peste Dunăre, a chemat ingineri topometri pentru a măsura munţii dacilor, specialişti care să studieze clima zonei. A comandat cele mai performante arme pentru a putea să învingă acel popor simplu, dar în acelaşi timp nobil şi viteaz care nu oprimase pe nici unul din neamurile vecine lui. Din Galia, de la Macon a procurat arcuri şi săgeţi, de la Autun, armuri, de la Reims, spade şi scuturi, de la Soissons, baliste şi aşa mai departe.

Traian ştia din cronicile latine că dacii sunt cei mai imprevizibili şi mai de temut luptători cu care putea să aibă de-a face. Doar Tettius Julianus, un ilustru general, ţinuse piept dârzeniei dacilor printr-o stratagemă pe cât de ingenioasă, pe atât de dezonorantă. Fiecare soldat roman avea înscris pe scutul său numele lui propriu. În cazul în care respectivul, în urma unui atac, ar fi dat înapoi, ar fi părăsit câmpul de bătaie, putea fi urmărit şi mai apoi pedepsit foarte uşor.

În urma primelor campanii militare întreprinse de Traian în Dacia, pierderile au fost mari de ambele tabere. Este consemnat că romanii aveau atât de mulţi răniţi încât însuşi împăratul şi-a oferit o parte din hainele sale pentru a beneficia de bandaje cei care aveau nevoie.

Urmaşii acestor mari oameni pe care istoria nu i-a separat, Decebal şi Traian, sunt poporul din care noi facem parte, poporul român.

Un popor cu rădăcini nespus de adânci, un popor creştin, căci mulţi soldaţi din armata romană mărturiseau la începutul celui de-al doilea secol creştin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 

Să nu ignorăm identitatea noastră demnă de cea mai mare cinste, bine ştiind că cine nu-şi cunoaşte trecutul nu are parte de viitor.