Postul Avvei

Postul a existat și în Rai și el nu a fost nicidecum o pedeap­să. Cât timp Adam a păzit porunca postului, postul a fost păzitorul bucuriei și temeiul desfătării lui. Postul lui Adam în rai nu a avut în el nimic constrângător, nimic greu sau împovărător, nimic supărător și el s-a confundat cu modul fericit de viață al omului, întru ascultare plină de bucurie și de dragoste față de Dumnezeu.

Ne putem întreba acum: de ce pentru unii nu mai este așa, de ce îl văd ca pe o sumă de interdicții? Și cum ar trebui atunci să-l percepem corect? Răspunsul ni-l dă o pildă din Pateric.

Pe un părinte îmbunătățit din pustia Egiptului la ora obișnuită îl chema ucenicul care locuia împreună cu el, pentru masa lor sărăcăcioasă, călugărească. Și-i spunea așa: „Vino, Avvo, să mâncăm”. La îndemnul fratelui, eremitul întreba cu nevinovăție: „Dar n-am mâncat, fiule?” „Nu, Avvo”, zicea iarăși novicele. Atunci bătrânul, care-și ducea viața desprins de cele pământești, fiindcă era absorbit de acestea încât nu mai știa dacă a mâncat sau nu a mâncat, spunea cu smerenie: „Dacă nu am mâncat, fiule, atunci adu să mâncăm”.

Sigur, astfel de postitori se pare că sunt destul de greu de găsit în vremea noastră, dar important este ca atenția noastră să fie îndreptată în această perioadă pe gândul spre cele duhovnicești, al unei minime nevoințe înaintea lui Dumnezeu. Așa spunea și mama părintelui Roman Braga atunci când acesta, copil fiind, se plângea că slujbele sunt lungi, că-l dor picioarele: „Hristos a murit pentru noi și noi să nu facem puțină jertfă pentru El?