Prietenul credincios

Este foamete pe pământ nu pentru că e imposibil să-i săturăm pe cei săraci, ci fiindcă nu putem să-i săturăm pe cei bogați. Cuvintele îi aparțin Maicii Tereza de Calcutta și nu au nevoie de comentariu. Despre cât de neom te poate face bogăția ne vorbește și pilda de astăzi, în fapt, o poveste scrisă de Oscar Wilde și care se numește „Prietenul credincios”.

Era odată un grădinar pe nume Hans, care avea un prieten bogat, care era morar. Morarul întotdeauna lua flori și fructe de la Hans, însă niciodată nu îl ajuta pe acesta în timpul iernii, ori când nu avea bani, deviza lui fiind „una este prietenia, şi alta făina dată pe datorie”.

Primăvara, vara și toamna, Hugh, așa îl chema pe morar, îl vizita mereu pe Hans și nu pleca din curtea lui fără să-și umple coșul cu flori, buzunarele cu fructe sau ierburi pentru ceai. „Prietenii adevărați trebuie să-și împartă totdeauna ceea ce au”, spunea morarul, iar micul grădinar încuviința ușor din cap, bucuros că are un apropiat cu idei atât de nobile. Dar, când începea anotimpul friguros, Hugh cel bogat niciodată nu trecea pe la grădinar. „Ce rost ar avea să merg la Hans pe omătul ăsta? îi zicea morarul soției sale. Atunci când oamenii sunt supărați, trebuie să-i lași singuri, nu să-i deranjezi cu vizitele tale.” Deși avea mulți saci cu făină în moara sa, turme de oi cu lână bună și vaci cu lapte, morarul invoca permanent atunci când vecinii îl îndemnau să-l ajute pe Hans lipsa de egoism a prieteniei dintre cei doi. „Ce are a face că eu sunt bogat, iar el sărac, spunea el dezvinovățindu-se. Nu sunt obligat să-l întrețin eu pe Hans. Fiecare se descurcă cum poate.” Cu toate acestea, Hans îl considera un bun prieten, ajutându-l mereu la nevoie. Naiv și sufletist, Hans nu se gândea nici o clipă că morarul ar profita de bunătatea sa; din contră, el considera că e datoria sa să-și ajute prietenul.

Morarul, însă, nu se ghida după aceleași principii: el profita cât de mult putea de pe urma grădinarului, neajutându-l cu nimic. Într-una din zile i-a promis o roabă veche și uzată, care nu îi mai era de folos, în schimbul mai multor favoruri.

Hans i le-a împlinit pe toate. Povestea se sfârșește însă trist pentru grădinarul cel cu suflet bun. El moare noaptea, pe drumul de întoarcere de la doctorul satului, înecat într-o groapă plină cu apă. Morarul îl trimisese acolo fiindcă fiul lui se îmbolnăvise grav și refuzase să-i dea felinarul său care i-ar fi luminat calea.

La înmormântarea lui Hans a venit tot satul. A vorbit și morarul, care a zis: „Moartea prietenului meu este o mare pierdere pentru mine, fără îndoială. Roaba mea îi era ca și dată, dar acum nu știu ce să mă fac cu ea. Îmi stă în cale la tot pasul și, afară de asta, e așa de hodorogită, încât n-aș dobândi nimic pe ea dacă aș vinde-o. Altădată mă voi îngriji să nu mai dau nimic. Omul suferă totdeauna când e prea bun la inimă”.