Răbdarea lui Socrate

Fiecare dintre noi oglindim în conştiinţa semenilor noştri, peste voinţa sau dorinţa noastră, un chip. Aceasta, pentru că liniile esenţiale, fundamentale ale portretului nostru moral sunt cu mult mai puternice decât ne închipuim; ele biruiesc retuşările şi reuşesc întotdeauna să umilească masca. Să luăm de pildă pe cineva care vrea să treacă foarte inteligent, dar din primele cuvinte pe care le scoate pe gură lumea îl simte că tocmai inteligenţa este ceea ce-i lipseşte. Sau, dimpotrivă, nu-ţi trebuie foarte mult timp ca să îţi dai seama cât de înţelept este interlocutorul tău, atunci când el chiar are ceva de spus. Ceea ce caracterizează cel mai pregnant înţelepciunea unui om este lipsa mâniei. Aşa spunea şi Friedrich Nietzsche, în secolul al XIX-lea. „Creşterea înţelepciunii se poate măsura cu exactitate în baza diminuării mâniei.“

Pilda de astăzi se referă la comportamentul unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai Antichităţii clasice greceşti, Socrate. Să nu uităm că ne aflăm cu 400 de ani înainte de Hristos. Veţi vedea diferenţa între abordarea socratică şi cea a Mântuitorului.

În Grecia antică, Socrate, ilustrul filosof, era, de cele mai multe ori, dispreţuit şi luat în râs, dar îndura cu răbdare această purtare nedreaptă faţă de el. Odată chiar cineva se miră foarte că primise liniştit o lovitură de picior, iar el spuse: „Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?“ Hristos în sinedriu când a fost lovit de sluga arhiereului a întrebat: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?“ (In. 18, 19-23). (Augustin Păunoiu)