„Vreau să văd și eu o minune”

Odată cu instalarea comunismului în România după cel de-al Doilea Război Mondial, politica autorităților de stat a fost una fățiș persecutoare față de Biserica Ortodoxă.

Au fost închise mănăstiri, dărâmate biserici, preoți și călugări întemnițați și omorâți, publicarea de articole teologice în presă sau mediatizarea unor evenimente religioase strict interzise. Și totuși, în momentele de cumplită prigoană, Biserica a rezistat. Cum? Istorisirea de astăzi va încerca să dea un răspuns.

După 1950, când regimul comunist se instalase confortabil în țara noastră, datorită unei inter­venții providențiale a lui Mihail Sadoveanu la Gheorghe Gheorghiu Dej, Mănăstirea Neamț intra într-o perioadă de restaurare completă. Șantierul deschis a fost socotit cel mai amplu de la zidirea mănăstirii până astăzi și a fost estimat la costul de 14 milioane lei, o sumă foarte mare. Însuși liderul comunist a vizitat atunci locașul însoțit de o delegație numeroasă. Ghidul lavrei nemțene, părintele Petru Pogonat, fost profesor universitar și șef al Baroului din Iași, călugărit pentru a scăpa de prigoana autorităților, când a vorbit despre vestita icoană a Maicii Domnului de la Neamț nu a uitat să spună celor prezenți: „Aceasta este o icoană făcătoare de minuni”. La auzul acestor cuvinte o tovarășă din suită a zis: „Ei, făcătoare de minuni! Nu mai manipulați poporul cu minciuni. Vreau să văd și eu o minune”.

Vădit deranjat de vorbele necugetate ale femeii, părintele Pogonat i-a dat un răspuns inspirat: „Multe și mari minuni face Maica Domnului cu noi... Cea mai mare a acestor timpuri este că voi, comuniștii atei, îi reparați mănăstirea ocrotită de ea. Asta nu e o minune?”