Amintirea care mântuiește

Afirmațiile Sfântului Marcu Ascetul par uneori simple la prima vedere, dar se deschid spre înțelesuri adânci și surprinzătoare când le privești cu mai multă atenție. În cugetările sale despre legea duhovnicească spune: „Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine”.

Prima surpriză e că Marcu Ascetul nu spune „dacă Îl vei uita”, ci „când Îl vei uita”. Uitarea lui Dumnezeu nu e tratată ca o eventualitate, ca un risc pe care un om atent l-ar putea evita. E tratată ca o certitudine, ca ceva care se va întâmpla, inevitabil, în viața oricărui om. Nu există în acest cuvânt nici o urmă de reproș față de uitare. Există, în schimb, o înțelegere lucidă a condiției umane și o indicație practică despre ce e de făcut în lumina acestei înțelegeri. Uitarea lui Dumnezeu nu este dramatizată, însă nici nu este minimizată sau ignorată. Perspectiva bătrânului este una pozitivă, îndreptată înspre soluții și nu fixată pe probleme.

Sfatul lui e acesta: înmulțește rugăciunea atunci când îți aduci aminte. Logica lui e a economiei duhov­ni­cești, a omului care știe că resursele lui de atenție nu sunt nelimitate și care, tocmai de aceea, folosește bine momentele în care e treaz. Rugăciunea înmulțită în momentele de amintire creează o urmă în suflet, care întipărește prezența lui Dumnezeu într-un mod care rămâne chiar și după ce atenția conștientă s-a îndreptat în altă parte.

Rugăciunea nu dispare fără urmă odată ce cuvintele au încetat. Rămâne ceva, o dispoziție, o orientare a inimii care lucrează în adânc. Rugăciunea înmulțită în momentele de claritate este, așadar, o investiție în adâncul care va susține omul în momentele de opacitate.

A doua jumătate a cuvântului lui Marcu Ascetul e și mai surprinzătoare. Înmulțirea rugăciunii întipă­rește ceva în suflet, dar Îl și provoacă pe Dumnezeu să Își aducă aminte de tine când tu Îl uiți pe El. Ba, poate că ar fi mai bine să zicem că nu e o provocare a lui Dumnezeu, ci mai degrabă e o descriere a felului în care iubirea Domnului funcțio­nează față de fragilitatea umană: o compensează, o susține tocmai acolo unde ea cedează.

Există în această formulare și o imagine a rugăciunii cu totul diferită de cea performativă, cea care se măsoară pe sine în termeni de regularitate și intensitate. Rugăciunea despre care vorbește Marcu Ascetul e un act de încredere în Cel care primește rugăciunea, nu o tehnică de menținere a unei stări spirituale. Omul se roagă cât poate și când poate, știind că ceea ce nu poate acoperi el va acoperi Dumnezeu. Limitele omului nu sunt și limitele lui Dumnezeu.

Uitarea nu e bună și nici nu e de dorit, însă e o realitate ce ține de condiția umană. Sfântul Marcu Ascetul spune că, în ciuda ei, prin mijlocirea rugăciunii înmulțite cât timp omul e treaz, relația rămâne vie. Iar lucrul acesta se întâmplă prin fidelitatea lui Dumnezeu față de cel care a căutat, fie și cu intermitențe, să-și aducă aminte de El.