Ascuns într‑o lacrimă

Într‑o zi de septembrie, de pe la sfârșitul celuilalt secol, ba chiar al celuilalt mileniu, m‑am trezit cu o viață nouă înăuntrul vieții mele. Era un copil care‑mi purta numele. Aproape că mi‑era frică să‑l țin în brațe. Nu știa decât să doarmă și să plângă. După o vreme, am băgat de seamă că mai știa ceva: să crească! Nu‑l învățase nimeni asta. Venise gata învățat pe lume. Aveam să aflu că toți copiii vin așa. Și că, pe măsură ce cresc, părinții lor încep să descrească. Dar nu chiar de la început. Ca să‑și poată ține fiicele sau fiii pe umeri, sunt nevoiți să rămână mari destul de mult timp. După care se fac din ce în ce mai mici, pentru ca ele și ei să se facă din ce în ce mai mari. Aritmetica tulburătoare a vieții! Se adună la copii ce se scade de la părinți. Este exact ceea ce mi s‑a întâmplat și mie, ba încă de două ori, cu fiecare dintre cei doi băieți ai mei. Ciudățenia e că, deși m‑au întrecut în înălțime, poate că și‑n înțelepciune, chiar dacă nu‑mi este tocmai ușor să recunosc asta, eu îi văd tot la vârsta la care îi purtam zi de zi pe umeri. Nu vorbesc de cei ai inimii, de unde n‑o să‑i dau jos niciodată. Vor rămâne acolo toată viața.

Țin minte cum urcam muntele cu fiul cel mare în spate. Credeam, în timp ce mă apropiam de vârf, că zbor. Pentru a‑mi da seama mai apoi că zburam cu adevărat. O făceam folosindu‑mă de aripile care erau el.

Am descrescut, urcând și coborând munți de tot felul, cu două perechi de aripi în spate. Îmi închipuiam că eu sunt îngerul lor păzitor, dar a fost mereu invers, ei m‑au păzit tot timpul pe mine. Privind de jos, de la micimea la care am ajuns, pot spune, fără teama de a greși, că cei doi fii, datorită cărora am descrescut, ca să poată crește ei, m‑au dus și mă mai duc încă mai sus decât au reușit cuvintele să mă ducă. Nu știu, de cele mai multe ori, să le fiu recunoscător. Singura care se supără e mama lor, ei mă iartă de fiecare dată.

Mâine, ei bine, mâine, o să‑mi fie mai greu ca oricând. Băiatul cel mare își va duce în fața Altarului viitoarea nevastă. Voi fi, cum se obișnuiește să se spună, socru mare. Cel mai mic socru mare din lume! Atât de mic, încât aș putea să mă ascund într‑una din lacrimile ce‑mi curg acum pe obraji. Mâine o să‑mi fie rușine să plâng. O fac acum, în timp ce scriu, nu folosindu‑mă de cuvinte, ci de bietul meu suflet, care plânge odată cu mine. Tot în șoaptă! Și tot de bucurie și el!