Bătrânii şi candela

Plouă fără spor. O primă ploaie de toamnă incipientă, un prim „semnal de toamnă”, cum spune Blaga. Din autobuz, la intersecția aglomerată, cu semaforul pe galben, o văd câteva clipe. Destul ca să-mi atragă atenția ochii negri - incredibil de mari și de limpezi, ca ai unui copil - încadrați de chipul marcat de ani, nu puțini.

Nu știu de când stă acolo. Nu face nici un gest care ar spune că cere ceva, cuiva. Trupul slăbuț, micșorat de spatele apăsat de o greutate anume - nu numai cea a vârstei - se sprijină într-un băț noduros. Apuc să văd că poartă în spate o povară. O delicată povară, care, totuși, o apasă: un snop mare de flori, ieșind dintr-o traistă veche. Sunt flori de toamnă, crizanteme, dalii mici, crăițe. La culoarea roșie a semaforului, autobuzul în care mă aflu s-a oprit chiar în dreptul ei. O pot privi. Își lăsase jos traista cu flori. Acum, iată, oferă un mănunchi multicolor unei tinere, care îi întinde probabil câțiva bănuți, dar, Doamne!, o și sărută pe bătrânică pe obraz, apoi se-ndepărtează în fugă spre trecerea de pietoni. Privind în urmă, din mașina care s-a pus încet în mișcare, i-am mai zărit pentru o clipă ochii - nefiresc de mari - care acum străluceau de o bucurie caldă, smerită.

Ceea ce mi-a sugerat tema altei convorbiri cu tine, iubite aproape al meu, a fost și o candelă. Da, candela mea de acasă. Arde continuu, de mulți ani, cu excepția timpului când lipsesc mai multe zile. Nu știu dacă ați urmărit și ați reflectat vreodată la ce spune cu pâlpâirea ei, tot mai firavă, o candelă, atunci când uleiul e pe sfârșite și este aproape să se stingă? Într-o seară, anume n-am alimentat-o, încercând un dialog tainic cu… lumina!

Cele şapte motive ale candelei

Întrebat de cineva care sunt motivațiile folosirii candelei de către creștini, Sfântul Nicolae Velimirovici, în scrisorile sale misionare, răspunde formulând șapte dintre acestea. „Credința noastră este lumină, iar lumina este Hristos”, spune sfântul. Așadar, rugăciunea noastră rostită în fața unei icoane luminate de flacăra blândă a candelei Îl are în miezul ei pe Hristos. De aici se deduce o altă motivație: candela aprinsă sub o icoană luminează chipul sfântului reprezentat în ea. Așadar, nu degeaba sfinții sunt numiți „fii ai Luminii”. În al treilea rând, spune Sfântul Nicolae Velimirovici, lumina candelei ne amintește de faptele noastre cele întunecate, de gândurile noastre viclene și rele, vădindu-le și mustrându-ne pentru acestea. Dar tot ea ne amintește și ne dă râvnă pentru a împlini porunca lui Hristos, Care spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Al patrulea motiv pe care sfântul îl amintește este acela că, prin lumina candelei, noi aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care S-a jertfit pe Sine pentru noi. Este, deci, un semn de recunoștință pentru toate binefacerile revărsate asupra vieții noastre. Cu al cincilea argument, sfântul ne face atenți că fiii întunericului urăsc Lumina. Și deci, de aceea, este bine să aprindem mereu candela, pentru a îndepărta orice umbră de frică și orice gânduri care ne-ar abate de la starea de rugăciune. Prin cel de-al șaselea motiv, Sfântul Nicolae Velimirovici ne amintește de untdelemnul și fitilul care ard în candelă, arătând că viața noastră trebuie închinată lui Dumnezeu, arzând de dragoste pentru El și mistuind prin rugăciune și smerenie toate patimile. În sfârșit: precum candela materialnică nu poate fi aprinsă fără mâna noastră, așa și candela lăuntrică (a sufletului nostru) nu poate să se aprindă fără harul lui Dumnezeu și fără rugăciune, cu stă­ruință, pentru iertarea păcatelor.

Candela, jertfă adusă lui Dumnezeu

Să reflectăm puțin. Untdelemnul din candelă trimite la floarea-soarelui și, evident, aceasta, la rândul său, ne trimite cu gândul la Soarele-Hristos! Credincioșia absolută manifestată de floarea-soarelui față de Mirele Hristos: la răsărit Îl așteaptă cu petalele desfăcute ca o cunună, Îl însoțește toată ziua spre zenit, apoi, când El apune după dealuri, se întoarce din nou spre răsărit, să-L aștepte cu aceeași credință iubitoare! Iar în acest răstimp al parcurgerii, mereu și mereu, a crugului ceresc, sub razele Lui, semințele ei se coc, așteptând să se dăruiască teascurilor, care le storc și le transformă în untdelemnul de jertfă.

Oare știe floarea-soarelui că picături din semințele ei primesc harul Duhului Sfânt la invocarea preotului și că ele devin, astfel, untdelemn sfințit sau parte din Sfântul și Marele Mir cu care se pecetluiește trupușorul pruncului scos din apa Sfântului Botez, absolvit de păcatul originar? Cu același Sfânt și Mare Mir se unge, în afară de pruncul botezat, doar Sfânta Masă din Altar şi zidul bisericilor, la slujba sfințirii acestora. E tot un fel de Botez, în care pruncul creștinat este o biserică. Așa­dar, numai pruncii nou-năs­cuți la Botez și bisericile, la sfin­țirea lor, se învrednicesc de atingerea cu Pecetea Darului Duhului Sfânt.

Sfinții Părinți ne spun și mai explicit să aprindem lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, iar candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).