Bătrânul și ucenicul

Apophthegmata Patrum, colecția zicerilor Părinților Pus­tiei, este în mod esențial o carte de educație, bazată pe experiență și relație. Poarta de intrare în școala asceților deșertului este voința liberă. Cuvântul Mântuitorului, „oricine voiește să vină după mine”, are numeroase ecouri în sfaturile bătrânilor, care lasă libertatea neatinsă, atât cât este omenește cu putință. Odată intrat în școala deșertului, marea lecție, care se învață la fiecare pas, este cea a disponibilității. Ascultarea față de povățuitor ocupă un loc central. Ascultarea merge până acolo încât avva Antonie zice că „pe cât posibil, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni și câți pași trebuie să facă, și câte picături de apă trebuie să bea în chilie, ca să nu greșească nici în privința acestor lucruri”. Însă ascultarea aceasta nu este și nici nu are cum să fie un scop în sine. Nu este nici măcar un denunț al incapacității novicelui de a se gestiona singur. Renunțarea la voința proprie este un simplu exercițiu de disponibilitate, care îl pregătește pe cel ascultător să se supună Domnului. Dumnezeu grăiește ucenicului prin bătrân, iar mai tânărul învățăcel deprinde discernământul prin încrederea constantă în capacitatea învă­ță­torului de a deosebi duhurile. Abia după ce a învățat să se bazeze pe discernământul bătrânului, ucenicul arată că e gata să învețe să îl folosească pentru sine.

Patericul este o carte a rela­țiilor dintre oameni întreolaltă și cu Dumnezeu. Pentru ca în­vă­țarea să fie posibilă, primul pas este smerenia de a recu­noaște că nu îți ești suficient, că răspunsul la întrebările esențiale vine din afară. Este, de altfel, imaginea cu care se deschide colecția alfabetică. Îl vedem pe avva Antonie, răpus de lâncezeală, „pradă acediei și apăsătoarei întunecimi a gândurilor rele”. Și pentru că nu are pe nimeni în preajmă, Dumnezeu îi arată „pe cineva aidoma lui”, care îmbina rugăciunea cu munca fizică. Deși avva Antonie a rămas în memoria călugărilor de după el ca un ascet extraordinar, superior tuturor, totuși, lui Dumnezeu i-a arătat că ierarhiile acestea nu sunt absolute și că în oraș un medic ajunsese la măsura lui, fără să facă o asceză excepțională.

Ucenicul învață prin ascultare disponibilitatea. Bătrânii, la rândul lor, ne arată Patericul că sunt chemați să își asume cuvintele pe care le rostesc. Avva Antonie spune direct unuia care a venit să-i ceară cuvânt: „Păzește ce îți poruncesc”, dar în același timp să rămână fidel Evangheliei și să își asume limitele propriei cunoașteri (uneori adevărul se ascunde în spatele lui „nu știu”, cf. Ant. 17). Cadrul în care se desfășoară relația dintre bătrân și ucenic este unul încărcat de responsabilitate maximă. Tot avva Antonie zicea: „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”.

Dragostea asceților se manifestă și în actul prin care îi responsabilizează pe ucenici pentru propria lor mântuire. De aceea, avva Antonie nu se sfiește să spună unuia care îi cere rugăciunea că, dacă el însuși nu se roagă, atunci nici Antonie și nici Dumnezeu nu se va milostivi de el. În același timp, exigența are limite și se cere a fi utilizată cu discernământ.

Și un ultim aspect. Disponibilitatea de la care se începe nu încetează niciodată. De aceea, la bătrânețe îl vedem pe marele Antonie cerând, cu toată deschiderea și onestitatea, sfat de la ucenicul său, Pavel cel Simplu.