Biografii luminoase: Patriarh între două milenii

Ca să abordezi verbal sau în scris viaţa unui om, care s-a întins spre sfârşitul mileniului II şi începutul mileniului III, este lucru anevoios şi poate prea pretenţios.

Aceasta o zic, mai ales când este vorba de un lider religios, şi de data aceasta de Patriarhul Teoctist.

Istoria şi cronicarii de mâine, care vor aborda „sine ira et studio“ persoana şi lucrarea, în cei 57 de ani de arhierie a Patriarhului Teoctist, vor ajunge să se gândească la Iorga, Enescu, Lucian, Ciprian Porumbescu, vecinii săi botoşăneni.

Teoctist Patriarhul, mare iubitor de slujbe şi muzică, a auzit Simfoniile şi Rapsodiile lui Enescu şi sfâşietoarea Baladă a lui Ciprian de la Stupca Sucevei. Culorile suave ale florilor cu polen de aur şi miros de smirnă, pictate de Lucian, îi inundau casa patriarhală. Se bucura să-şi aşeze făptura între marea de flori aduse de cei ce-l iubeau din inimă sau doar protocolar. Cărţile erau comoara sufletului său - să le scrie sau să le cerceteze. Gândindu-mă la Iorga, care şi-a întocmit o carte ferestre deschise către toate zările lumii: O viaţă de om aşa cum a fost, titlu de carte, l-am îndemnat ca să o scrie cu mâna proprie. N-a mai avut timp. Era prea mult de lucru în ipostazele prin care i s-a dat să fie.

Pastelat cu virtuţile confraţilor săi de baştină, Teoctist părea Ortodoxiei româneşti şi din alte părţi ale lumii ca un mire împodobit cu nestemate.

Trăind într-o vreme când valorile româneşti şi creştineşti se călcau în picioare de-a valma, Teoctist Patriarhul a ţinut cumpănă dreaptă sprijinindu-se pe oameni de bine şi cu rugăciuni proaspete şi fără odihnă, cerând îndurare lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu şi cu obştea românească, Popor şi Cler, a reuşit să stea drept în faţa furtunilor de tot felul.

Bogăţia întinsă a lucrărilor Patriarhului Tecotist, vrednic de pomenire, oricât s-ar ridica niscaiva cârtitori de ocazie, care n-au trecut prin focul nenorocirilor şi poate n-au pus un pumn de nisip şi nici o piatră la vreo zidire, se vor arăta complet şi fără vătămare de oameni cu inimă simţitoare şi suflet nobil, care n-au fost atinşi de nimicnicia existenţei.

În fiinţa Patriarhului Teoctist se armonizau, pe cât posibil, sacrul, sublimul cu profanul, acel omenesc plin de inteligenţă fenomenală şi umor cernut în zisele sale hazlii. Iar când venea vorba de Biserica lui Hristos, deodată devenea grav şi ochii îi străluceau a fulgere, ca să înţelegi că nu se poate glumi cu lucrurile serioase. Atunci parcă venea din alte lumi.

Cred că Teoctist Patriarhul a înţeles, mai întâi pentru sine şi apoi pentru noi, toţi ceilalţi, că lucrarea pastorală şi duhovnicească este o misiune specială şi trebuie să te pregăteşti serios ca să rezişti. Nu ştiu dacă viaţa acestui Patriarh ar fi fost netedă ca pe masă, ar fi reuşit să realizeze atâtea lucrări în sânul Bisericii. Poate că unii, simţind briza invidiei, ar încerca să micşoreze partea cea mare a lucrării şi biruinţei sale eclesiastice. El a mers calm şi în pas de murmur fără să se arate un zvăpăiat care dă cu oiştea în gard.

Trecuse peste toate pragurile incertitudinii şi zăhăielilor social-politice. Ateismul cu figură de monstru era atenuat, mergând pe cărări doar de el chibzuite. Azi unele sunt condamnate, adică păsuirile şi paşii, uneori, de vădită mlădiere. Poate că n-a vrut să se rupă şi să se risipească după pofta hienelor care-i pândeau călcâiul lui Ahile. Doar Dumnezeu ştie!

Frăţia între creştini şi alte religii a înţeles-o ca pe o poruncă imperativă a lui Hristos, deşi unele capete încălzite şi încâlcite îl condamnau ca pe cel care trădează Ortodoxia. Prieteşugul eclesiastic cu Ioan Paul al II-lea dădea de gândit. Greu le cădeau solzii de pe creier unora care credeau că doar ei sunt uşă de biserică şi văd cel mai departe.

Când lucrurile şi stările de spirit erau incerte, cu acel curaj domol, dar precis, Patriarhul cel dârz aşeza pe vatra sa firească Mitropolia Basarabiei, cea plină de lacrimi şi tragedie.

Pacea între Biserici şi Religii era un crez sfânt pentru Patriarhul Teoctist. Pacea în Sinodul românesc era ca pâinea cea de toată zilele. Îl incomodau până la durere orice pricini, de orice nuanţă, dacă se mai iveau.

Decenta înzestrare a Bisericii Ortodoxe Române era o cerinţă minimală şi rămâne fără lux şi îmbuibare. Ultimele cuvinte ale Patriarhului Teoctist, de cel puţin 3 ani încoace, se arătau drept testament pentru cei care am rămas, încă, pe tărâmul acestei lumi. La finele fiecărui Sinod devenea extrem de grav şi ne mai servea câte o „papară“ patriarhală, spunând că nu ştie cât va mai rămâne cu noi. Îşi simţea sfârşitul bătând uşor-uşor la uşa celor peste 90 de ani.

Chipul noii Catedrale patriarhale îl chinuia ziua în lucrare şi noaptea în somn. N-a reuşit să izbândească urcuşul ultimei redute pe care şi-ar fi dorit-o cucerită. Poate că voia prea mult. Poate că s-ar fi strecurat şi niţel orgoliu în toate aceste doriri, deh, ca la tot omul pământean.

Mi-a spus că se va opri din drumul acesta pământesc la Popeşti-Leordeni, în biserica ctitorită în viteză mare (doar ştia de mult că va muri în 2007, după profeţia preotului grec Papaiani, din anul 1999), transformată în Mănăstirea „Tuturor Sfinţilor Români“, el, Patriarhul Teoctist, şi-a dorit, în final, comuniunea cu toţi sfinţii români şi cu cei care au fost canonizaţi în timpul patriarhatului său.

Patriarhul Teoctist n-a fost sfânt şi nici n-a lăsat să se înţeleagă aceasta. A fost un om ca toţi oamenii, însă cu chemare specială în slujirea sacră, într-o lucrare plină şi pândită de toate capcanele omeneşti şi diavoleşti.

Poate că a ţinut puţin şi la el însuşi de nu a putut să se izbească fără cruţare în mizeria social politică dinainte de 1989 şi care sperăm să nu se mai repete. Orice biserică dărâmată era o sabie în sufletul său şi al românilor ortodocşi. Ştiu durerile singure şi nespuse ale Patriarhului Iustin care, după cutremurul din 1977, cutremurul în biserici avea să continue până l-a băgat în mormânt, şi aşa a intrat şi Teoctist Patriarhul, cu durerile cele mari nespuse şi nescrise, iar de noi foarte puţin ştiute.

Lui Papaiani, preotul din nordul Greciei, i se spunea, din când în când, în viziunile sale, că Teoctist se roagă pentru sine, pentru poporul român şi plânge păcatele sale şi ale poporului, face mătănii în miez de noapte şi urcă uşor spre Dumnezeu.

Acum s-a împlinit ceea ce Teoctist Patriarhul a ştiut mai dinainte. A plecat pe picioarele sale către Domnul Luminii. Nici nu dorea altfel. N-a mai fost cazul să-i mai dea nimeni nici un pahar de apă. L-a scăpat Dumnezeu de ultimele neputinţe şi umilinţe.

În cei 92 de ani şi 6 luni a îndurat destul. S-a dus cum a hotărât Domnul chiar pe 30 iulie ca şi înaintaşul său în tronul patriarhal Iustin Moisescu. Poate că acum au să-şi spună unele lucruri privind de sus Patriarhia Română cum îşi rânduieşte drumul, luptând şi biruind mai bine ca pe vremea păstoriei lor. Aşa să fie!

Doamne Iisuse, îndură-Te spre Patriarhul Teoctist, poporul tău cel românesc şi creştinesc şi-l binecuvintează cu har, ploaie îndestulătoare şi pace trainică!