Chemare şi teamă de eşec

În Duminica a XII-a după Rusalii ni se pare că avem în faţă un erou ticălos, vinovat, păcătos. Într-o bună măsură, aceasta este o opinie pe care am formulat-o şi în Duminica Vameşului şi Fariseului, atunci când, uneori din reflex, „tăbărâm“ cu acuzaţii asupra fariseului ce împlinea prescripţiile legii iudaice, dar, într-adevăr, se considera superior moral vameşului şi avea o apreciabilă doză de mândrie.

Tânărul bogat prezentat de către Sfântul Apostol Matei în capitolul al XIX-lea al Evangheliei sale ne face, de cele mai multe ori, să îl blamăm. Obişnuim să zicem că el s-a dovedit un nevrednic, un avar, un om alipit doar de cele materiale.

Dacă am încerca să ne punem în locul acelui om, însă, probabil că am da alte verdicte. Şi asta pentru că, de foarte multe ori, noi chiar ne aflăm în ipostaze asemănătoare. Aş spune chiar că nu puţini suntem cei care nici măcar nu ne propunem să ajungem la câştigarea unor valori nepieritoare precum acest tânăr bogat.

Într-un efort, nu foarte însemnat, putem descoperi în partenerul de dialog al Mântuitorului un om plin de virtuţi. Întâi de toate, Îl caută pe Hristos. L-a căutat, şi-a dorit să Îl cunoască, şi-a dorit să înveţe ceva, să se folosească cumva de întâlnirea cu Învăţătorul lumii. Mai departe, el dovedeşte preocupări spirituale sincere: „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?“ (versetul 16). Desigur, mulţi o să spunem că nu este nimic nefiresc în a-L căuta pe Dumnezeu şi că nu trebuie lăudat pentru asta. Corect. Dar dacă am privi cu sinceritate în noi şi lângă noi, am realiza că atunci când un om neajuns încă la maturitate, ba chiar unul cu o stare financiară strălucită, se gândeşte la împărăţia cerurilor, la felul în care îşi poate dobândi viaţa veşnică, el merită nu aplaudat, dar apreciat. Ştim că odată cu avuţia primim şi uitarea de Dumnezeu, banii şi valorile materiale acaparându-ne şi preocupându-ne încât lăsăm pentru rare ocazii întâlniri cu Cel ce ne-a dăruit toate. Desigur, sunt excepţii şi, iată, duminica aceasta ne oferă o astfel de abatere de la regula cunoscută şi experimentată de noi în cotidian.

Hristos îi spune interlocutorului Său că, dacă doreşte să intre în viaţă, trebuie să păzească poruncile (versetul 17) şi îi enumeră câteva dintre prescipţiile Decalogului: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (versetele 18-19). Şi, surpriză, acestea fuseseră împlinite încă din copilărie. Mântuitorul ştia aceasta şi ştia că tânărul, deşi sincer, avea un orgoliu destul de puternic; era ambiţios. „Ce-mi mai lipseşte?“ (versetul 20), întreabă el, presupunând că are cam tot, dacă nu cumva chiar tot. Răspunsul este dureros pentru el, căci Hristos îi oferă o adevărată provocare. Dacă tot zice că are tot, să se lepede de bogăţia lui pământească şi să devină ucenic al Său. O sarcină grea. Mult prea grea pentru cel care nu intrase încă în viaţă. În viaţa adevărată, a unei spiritualităţi asumate şi mature. A plecat întristat tânărul, dar nu trebuie hulit. Nu este uşoară o astfel de decizie. Oare câţi dintre noi nu reacţionăm la fel? Sau de câte ori sfatul duhovnciului ni se pare imposibil de urmat? Sau îndemnurile evanghelice idealiste şi imposibile? Nu ştim dacă nu cumva tânărul bogat, după o perioadă de meditaţie, nu a făcut aşa. Poate da, poate nu. Oricum, a plecat pe gânduri. Şi-a pus problema aceasta. A stat în dubii, dacă să lepede tot ce avea şi să urmeze lui Hristos. Dacă a spus nu, a ratat o şansă unică, a pierdut Calea sigură către viaţa veşnică. Dar, chiar dacă a fost refractar acestei propuneri, nu înseamnă că el nu ne poate fi un model. Evident, până la un punct, până la punctul în care, la fel ca noi, întoarcem spatele când auzim că trebuie să vieţuim într-un mod care nu ne apare prea confortabil. Categoric, tânărului bogat i-a fost frică să dea la o parte fastul în care trăia şi să îşi asume o viaţă cu lipsuri, necazuri, probleme, cu provocări. El este personificarea unui eşec, un eşec pe care toţi îl avem, şi anume acela de a ezita şi chiar de a refuza invitaţia Mântuitorului de a-L urma. Aşa cum apostolii, sfinţii, mucenicii, cuvioşii şi toţi drepţii au făcut-o. Sigur că suntem slabi şi sigur că nu vedem de multe ori ce am face fără avuţiile noastre, multe sau puţine. Cert este însă că trebuie să răspundem grăbit Domnului. Chemarea Lui nu este unică, dar este posibil ca noi să nu mai vrem să o auzim altă dată: de teamă, de ruşine, de plăcerea comodităţii pe care am risca să o pierdem. Iar aceste sentimente ne sunt cunoscute tuturor, în variate moduri şi în intensităţi diferite. Şi cred că doar împreună putem să ne ajutăm unii pe alţii să respectăm îndemnurile lui Dumnezeu, oferite nouă prin Sfânta Scriptură, prin canoanele Bisericii şi prin sfaturile duhovnicilor.