Colindele şi omătul

Colindatul este, poate, cea mai frumoasă tradiţie din preajma sărbătorii Naşterii Domnului, mai ales atunci când acesta se face de către copilaşi. În locurile din ţară unde se mai păstrează tradiţia colindatului de către grupuri de copii, cu siguranţă vine şi Moşul Cel Bun - Dumnezeu, care Se naşte şi stă în Ieslea Bethleemului, fapt văzut de orice colindător, chiar dacă aceasta pare imposibil pentru un ateu. Florile dalbe de nea se aştern în ieslea Pruncului nu doar pentru a-L venera, ci pentru a-L încălzi, chiar dacă aceasta pare paradoxal. Paradoxul acesta nu este la fel şi pentru creştinii care nu răspund la provocarea materiei degradate, care aşteaptă sfinţirea. Omătul mare de la începutul acestei ierni, periculos desigur, pentru oricine se încumetă să-l înfrunte iraţional, este o pătură de dalb peste negura multor griji ale oamenilor aflaţi în criză.

Chiar dacă românii sunt criticaţi pentru că tot vor să sărbătorească, acesta este un lucru foarte bun, fiindcă doar în timpul sărbătorilor, în stare conştientă, desigur, omul se leapădă de patimile care-l fac neom în celălalt timp, împingându-l spre acţiuni pe care, poate, în mod obişnuit, nu le-ar face, dar nu se poate opune valului de „obligaţii“ faţă de familie, prieteni şi societate. Îmi amintesc, în acest sens, vorbele unui profesor de Religie de la un liceu, care spunea că şi-a dat seama, după o perioadă de timp, de bunătatea celor mai neascultători elevi din respectivul liceu, bunătate care nu aştepta decât să fie descoperită şi încurajată. Pe de altă parte, el vorbea despre cât de periculoşi erau cei care apăreau ca foarte ascultători şi „buni“ în faţa profesorilor. Aşa că, fără a încuraja dezordinea socială în vreun fel, sărbătoarea va „îmbuna“ pe cel care este supărat pe ceea ce i se întâmplă în alte dăţi. Iubirea poate rezolva problema acestor oameni, numai că nu avem cum să o oferim fără să-i speriem şi să-i ofensăm.

Omătul ne învaţă să privim oamenii la fel, la prima vedere, văzând totul alb, iar nuanţele, care ţin de lumina soarelui ce străluceşte direct pe unele obiecte, iar peste altele aruncă doar umbra, să le analizăm mai târziu. Bucuria de a vedea tot albul am avut-o cu toţi şi, de aceea, ne putem da seama rapid cum anume ar fi bine să trăim cu lumea, în general.

Copiii colindători sunt de două ori mai demni de fericire, fiindcă, pe lângă faptul că sunt copii, curaţi cu inima şi, deci, văzători de Dumnezeu, vestesc, profetic, Naşterea Domnului, înomenirea Logosului, Care dă sens tuturor. Nu cred că are importanţă că nu ninge în toată lumea, căci pentru noi colindele legate de zăpadă s-au făcut carte de învăţătură, spre bucuria acestui mare şi luminos praznic.

„Am umblat cu mintea pân-la Bethleem.

Şi-am văzut acolo Naşterea Domnului meu.“

Aşa cântă unii colindători din Basarabia, urmând tradiţia rusească a colindelor. Versurile acestea ne fac încă o dată să înţelegem că, în spiritualitate, timpul şi spaţiul au cu totul alte valenţe decât în viaţa obişnuită. Chiar şi tratatele de teologie dogmatică ar privi cu rezerve o trăire ca aceasta, a colindelor, care să nu ţină cont de timp şi spaţiu, fapt ce nu ar fi nicidecum o micşorare a valorii colindelor, ci un motiv de ruşine pentru tratate. Omătul care apare la Bethleem în momentul Naşterii Mântuitorului, deşi posibil în luna decembrie a Israelului, este o dovadă evidentă de inculturare a mesajului evanghelic, de aducere a lui Dumnezeu în inima poporului nostru. Şi faptul că nu se opresc doar la momentul Naşterii face din colinde, care relatează întreaga istorie a mântuirii, o exemplară metodă de învăţare şi trăire a veştii celei bune, adusă pentru ca tot omul să se mântuiască.

Cu toate că omătul se va topi în curând, după previziunile meteorologilor, sunt convins că, alături de colinde, acesta şi-a împlinit scopul duhovnicesc din această iarnă şi i-a făcut pe oameni să nu mai judece pripit, ci să privească întâi, aşa cum face Dumnezeu, spre inima omului, care se poate manifesta în feluri diferite. Cât încă mai este omăt: Să vă fie de bine cu Naşterea Domnului!