Creştinismul şi ecologismul postmodern

Una dintre marile provocări nu doar la adresa modernităţii, dar şi la acea formă de creştinism, aşezat uneori, din păcate, mult prea comod şi confortabil în lumea de azi, o reprezintă apariţia în ultimele decenii ale secolului trecut a "mişcării ecologiste". Dacă perioada Modernităţii timpurii şi târzii ne-a determinat să conştientizăm faptul că trăim într-o singură lume, a oamenilor, ecologismul ne reaminteşte că trăim cu toţii pe aceeaşi planetă, Pământul, ceea ce face ca valoarea supremă a omenirii şi programele iniţiate de ea să fie puse radical sub semnul întrebării; fiind o mişcare în esenţă postmodernă, ecologismul ridică probleme dintre cele mai serioase în faţa creştinismului, care şi-a articulat şi el, la rândul său, apologetica şi teologia în urma dialogului cu modernitatea.

În primul rând, mişcarea ecologistă a condus la apariţia unei noi discipline, şi anume "etica mediului" sau morala ecologică, inspirând elaborarea a nenumărate cărţi, în care autorii respectivi încearcă să identifice principiile etice care trebuie să se afle la baza unei noi forme de conştiinţă umană. Scopul principal este acela de a promova o responsabilitate morală nu doar pentru şi în numele omului, ci şi pentru şi în numele întregii creaţii, pentru toate fiinţele vii şi lucrurile care alcătuiesc planeta pe care trăim.

În una din lucrările sale, filosoful australian Warwick Fox enumeră câteva dintre problemele considerate de el indispensabile pentru constituirea unei etici a mediului: " ... poluarea terestră; poluarea apei potabile şi a ecosistemului marin; poluarea atmosferică (cu urmări locale, dar şi globale privind ploaia acidă, efectul de seră şi distrugerea stratului de ozon); ... depozitarea pe termen lung a deşeurilor nucleare şi chimice cu efect deosebit de toxic; ... riscurile ce însoţesc plasarea în mediul înconjurător a unor organisme modificate genetic; degradarea şi epuizarea rezervelor de peşte, a pădurilor, a terenurilor agricole, a păşunilor şi a problemelor ce însoţesc erodarea solului, deşertificarea şi urbanizarea accelerată; distrugerea habitatelor sălbatice; distrugerea regiunilor nelocuite de om (sălbatice sau nu); dispariţia sau posibila dispariţie a unor specii de plante sau animale..." (vezi W. Fox, Toward a Transpersonal Ecology: Developing New Fondations for Environmentalism, Boston, 1990, pp. 3-4).

Astăzi, deseori, se invocă faptul că din moment ce lumea modernă a fost creată prin aplicaţiile ştiinţifice şi tehnologice ale ideilor promovate de creştinism, ameninţările modernităţii la adresa mediului înconjurător ar fi cauzate de erorile periculoase cuprinse în aceste idei. Lynn White a fost primul care a lansat explicit acuza că religia creştină "este cea mai antropocentrică religie cunoscută vreodată în lume" şi "poartă o uriaşă povară de vină" pentru problemele de mediu (L. White, "The Historic Roots of Our Ecologic Crisis", în Science, 155, 10 martie 1967). Principalele acuzaţii aduse creştinismului în legătură cu mediul înconjurător sunt, între altele, următoarele: creaţia atribuită unui Dumnezeu absolut transcendent, detaşat de lume şi patriarhal; fiinţele umane au primit "stăpânire" asupra pământului, fiind astfel autorizate să facă ce vor cu creaţia; învăţătura despre "căderea naturii" şi despre mântuirea oamenilor, în care doar oamenilor li se promite viaţa veşnică, transformând astfel restul creaţiei într-un instrument pentru mântuirea omului; încurajarea ştiinţei şi tehnologiei prin desacralizarea creaţiei, convingerea că ea este inteligibilă şi legitimarea stăpânirii omului asupra ei etc. (cf. L. Wilkinson, "Conştiinţa neliniştită a rasei umane: Redescoperirea creaţiei în mişcarea "ecologistă"", în: D.A. Carson şi J.D. Woodbridge, Dumnezeu şi cultura. Eseuri scrise în onoarea lui Carl F.H. Henry, trad. rom., Oradea, 2006, p. 338).

Deşi critică serios creştinismul, ecologiştii nu adoptă o atitudine critică la adresa religiei în general. Dimpotrivă, ecologismul postmodern promovează noi credinţe religioase sau întoarcerea la unele vechi, care manifestă o atitudine mai generoasă faţă de natură şi mediu. Printre acestea se numără religia zeiţei-mamă (Magna Mater), Wicca, taoismul, budismul şi diverse religii ale populaţiilor tribale contemporane.

La rândul lor, conştienţi de amploarea problemelor ce ţin de mediu, dar şi de diversele atitudini, în principal necreştine, faţă de acesta, creştinii au început să caute răspunsuri. Un prim răspuns la criticile ecologismului, chiar dacă nu pe deplin justificat, ar fi acela al identificării în tradiţia creştină a unor resurse care să ne ajute să putem depăşi noile provocări ale ecologiei, ca şi revizuirea unor probleme legate de teologia creaţiei. În acest sens, eruditul dominican Mathew Fox, preşedinte al Institutului de Spiritualitate a Culturii şi Creaţiei, sugerează că ar trebui să ne orientăm mai mult spre o teologie bazată pe creaţie, o teologie a "binecuvântării iniţiale", o teologie care să insiste asupra unui "Hristos cosmic", îndepărtându-ne astfel de teologia augustiniană obsedată de păcat şi de cădere. Din păcate însă, teologul catolic Îl reduce pe "Hristosul cosmic" la un simplu principiu al interdependenţei cosmice (cf. pe larg M. Fox, The Coming of the Cosmic Christ, San Francisco, 1988; idem, Original Blessing: A Primer in Creation Spirituality, Santa Fe, 1983). Un alt teolog catolic, Thomas Berry, în aceeaşi manieră heterodoxă, în cartea sa Visul Pământului, asemenea lui Teilhard de Chardin, invită la o "revizuire totală" a creştinismului, la o "reformare" a acestuia în termenii dictaţi în accepţiunea curentă a cosmologiei şi evoluţiei (pe larg, Th. Berry, The Dream of the Earth, San Francisco, 1990; idem, Teilhard in the Ecological Age, Chambersburg, 1982; idem, Management: The Managerial Ethos and the Future of Planet Earth, Chambersburg, 1980; L. Wilkinson, loc. cit., op. cit., p. 345).

Însă, dincolo de asemenea interpretări, uneori cu o tentă extremă, teologia creştină fundamentată biblic are multe resurse vizavi de obiecţiile mişcării ecologiste. Creştinismul în sine, pe temeiul Sfintei Scripturi, trecând peste unele dispute dintre teologi pe tema lui "cum" şi "când", posedă o doctrină robustă a creaţiei, care ia în serios atât transcendenţa, cât şi imanenţa lui Dumnezeu. E foarte adevărat, uneori se pune un accent deosebit pe transcendenţa lui Dumnezeu în detrimentul imanenţei, apropierii Sale de creaţie. Apărăm cu mult zel relatarea din Facerea 1 despre creaţia "de la început", ignorând în mare măsură mărturia biblică semnificativă privind grija continuă a lui Dumnezeu, care susţine întregul univers. În Psalmul 103, de pildă, spre deosebire de Facerea 1, multe dintre actele creaţiei lui Dumnezeu sunt prezentate aici ca având loc nu într-un început arhetipal, ci ca producându-se continuu, acum, în prezent: "Cel ce trimiţi izvoare în văi..., Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale..., Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme" (Ps. 103, 11, 14, 28). O critică frecventă adusă de ecologişti ar fi aceea că mulţi creştini consideră că, în urma păcatului, creaţia a căzut iremediabil, este sortită distrugerii. Într-o corectă interpretare a Sfintei Scripturi, însă, întreaga creaţie a căzut, într-adevăr, prin păcatul primilor oameni, dar va fi răscumpărată prin îndreptarea omului. Spinii şi pălămida (Facerea 3, 17) făceau parte din creaţia bună a lui Dumnezeu, dar au devenit un "blestem" prin natura înstrăinării omului. De aceea, creaţia aşteaptă "cu nădejde... şi... se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu" (8, 20-21).

Purtând în sine chipul lui Dumnezeu Creatorul, afirmă Kallistos Ware, omul însuşi este creator. El nu-şi împlineşte însă rolul creator prin forţa brută, ci prin claritatea viziunii sale spirituale; el a fost creat nu să domine şi să exploateze natura, ci să o transfigureze şi să o sfinţească (K. Ware, The Orthodox Way, Crestwood, 1979, p. 69). Redescoperim în aceasta, de fapt, ceea ce semnalează şi ecologiştii, şi anume că suntem doar administratori vremelnici ai creaţiei lui Dumnezeu. În calitate de coroană a creaţiei, omul trebuie să-şi manifeste vocaţia de conservare şi dezvoltare a acesteia, dovedind în egală măsură responsabilitate atât pentru creaţie, cât şi faţă de Creatorul ei. Din păcate, de prea multe ori se vehiculează doar pe jumătate acest concept biblic, respectiv responsabilitatea pentru creaţie, dar nu şi responsabilitatea faţă de Stăpânul şi Părintele creaţiei înseşi. De aceea, aşa cum foarte frumos sugerează Douglas John Hall, prima noastră responsabilitate azi, în calitate de administratori creştini ai creaţiei, ar trebui să fie aceea de a deveni administratori mai buni ai înseşi ideii de administrare (D.J. Hall, The Steward: A Biblical Symbol Come of Age, New York, 1982; apud L. Wilkinson, loc. cit., op. cit., p. 355), înţelegând prin aceasta dubla noastră raportare: faţă de natura înconjurătoare, prin ea sau împreună cu ea, faţă de Dumnezeu.