Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Crucea de la răscruce

Crucea de la răscruce

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Lidia Popiţa Stoicescu - 12 Feb, 2021

Încercam cândva să dau o definiție metaforică Sfintei Cruci: „Trunchiul - somnul morților și înaltul azur.../ Brațele - somnul morților și toate cele din jur”. Un semn, așadar, un indicator pentru toate răscrucile existenței noastre pământene. Dar și pentru tensiunea firească a omului spre Cerurile care spun slava lui Dumnezeu... Cine-i cunoaște adevărata valoare - sfințenia dobândită prin jertfa Celui fără de vină, a Fiului lui Dumnezeu - știe că ea, Crucea, este cea mai exactă și mai sigură busolă pentru furtunile de orice grad ale mării vieții acesteia, înălțându-se de viforul ispitelor. Nu va indica, însă, nordul, ci... mereu și mereu Răsăritul!

Răsăritul este punctul unde, la sfin­ți­rea unui loc de biserică, se așază de către arhiereu o candelă aprinsă și se înfige în pământ o cruce. În acest loc se va afla apoi piciorul Sfintei Mese, pe care se vor săvârși Sfinte Liturghii. Răsăritul este peretele din casa creștinului pe care se așază icoanele și unde toată familia îngenunchează la rugăciune. Răsăritul este punctul cardinal spre care vom fi așezați cu fața, așteptând învierea cea de obște, străjuiți de crucea de la căpătâi. Nu știm cât vom sta așa, cu ochii închiși și buzele pecetluite. Dar, când vom auzi glasul Arhanghelului, îi vom deschide și vom privi spre Răsărit, în care Îl vom re­cunoaște pe Însuși Hristos Domnul - Răsăritul cel de Sus.

În unele reprezentări iconografice din bisericile ortodoxe, compoziția care întruchipează Răstignirea Mântuitorului - îmi vine în memorie minunata frescă de la Dobrovăț - de crucea imensă, înfiptă în pământ, este ­rezemată o scară. Iisus, cu un picior pe prima treaptă, începe să urce. De sus, de pe brațele crucii, un ostaș roman Îl trage de o mână, așteptând să i-o pironească pe lemnul pe atunci un obiect de ocară. În reprezentarea scenei Coborârii de pe Cruce a Mântuitorului, după moarte, tot de o scară se folosesc Nicodim și Iosif „cel cu bun chip...” ca să-I desprindă brațele de pe lemnul Crucii. Așadar, Iisus a urcat de bunăvoie și apoi a fost coborât de pe cruce pe o scară.

Ne-a lăsat moștenire, nouă, oamenilor, de atunci și până la sfârșitul veacurilor, Crucea. Nu pentru a fi pironiți pe ea, ci pentru a o pironi pe noi în mod abstract, însemnându-ne cu ea asemeni unei peceți protectoare. Ne-a lăsat și scara, pe care să o urcăm nu cu trupul, ci cu sufletul. Dar iată că, deși nu ne pironește nimeni pe cruce, noi, trăitorii veacului acestuia, simțim și spunem mereu că suntem niște răstigniți... Da, ne răstignesc greutățile vieții, dar mai ales propriile patimi. Pentru acestea din urmă, Crucea ne este ea însăși scară. O scară mântuitoare. O scară a despătimirii. N-o vede, însă, nimeni, decât Știutorul inimilor, Dumnezeu. El singur știe câte trepte am reușit să urcăm. Dacă am reușit?!

Și totuși, a mai văzut-o cineva, cu ochii minții, ai credinței și sfințeniei: Sfântul Ioan Sinaitul, care a numit-o „Scara dumnezeiescului urcuș spre desăvârșire” și care e alcătuită din 30 de trepte. Fiecare din aceste trepte reprezintă o virtute. Fiecare din aceste trepte ne apropie de ultimele trei: virtuțile supreme pe care omul trebuie să se străduiască să le atingă în urcușul spre Împărăția cerurilor - credința, nădejdea și dragostea. Cu cea din urmă, scara se sprijină de fereastra cerului deschisă, de unde Dumnezeu-Iubire ne întinde brațele părintești, așteptându-ne să redevenim ai Lui.

Dar pe această scară va trebui, mai întâi, să coborâm. Un paradox? Poate! Să coborâm în noi înșine. Odată ajunși în adâncul propriei conștiințe, în iadul cel mai de jos al existenței noastre sufletești, să ne oprim un timp. Un timp mai lung sau mai scurt, în funcție de ce vom afla acolo. Vom afla, vom conștientiza și, cel mai important, vom evalua! Abia acest al treilea timp este roditor. Numai după ce ne vom fi cântărit plusurile și mai ales minusurile de ordin moral și spiritual „agonisite” în această existență, vom putea începe să urcăm, simțindu-ne, asemeni Vameșului: mai în­dreptați duhovnicește.

Mulți purtăm o cruciuliță la gât. Mai mare sau mai mică. Unii chiar prea mare, din aur masiv, cu pietre prețioase... și lanț pe măsură... Moștenire de familie... Alții, atașată la o brățară, la un lănțișor prins de gleznă sau cercei în urechi... Că, adeseori, aceste podoabe, doar podoabe, nu implică pentru cei care le arborează nimic sacru; că, dimpotrivă, sunt adeseori târâte în locuri și împrejurări ale desfrâului, știm și vedem și, mai ales, tăcem. De ce tăcem? Pentru ca să nu se supere cei care le poartă? Pe cine să se supere? Pe Hristos? Pe Biserică? Dar, dacă Se supără Hristos, şi sigur Se supără și chiar plânge, nu-i nimic? Plânge pentru toți acei și acelea, care... Dar plânge și pentru noi, că tăcem... Oare e bine să ne ascundem după copacul stufos al așa-zisei discreții? Nu cumva e vorba de indiferență față de aproapele căzut între tâlharii duhurilor rele? Ori și mai grav, indiferență față de lipsa de respect și evlavie, duse până la blasfemie, față de acest sfânt însemn creștin?

Nu cumva avem de-a face cu o greșită înțelegere a ideii de libertate, de respectare a... drepturilor omului? Drepturi să ce? Să întineze Sfânta Cruce, care, într-adevăr, a fost cândva un obiect de ocară și de pedeapsă, dar de două mii de ani, prin jertfa și sângele lui Hristos Domnul, este cinstită și prețuită ca cel mai sacru simbol al creștinismului, cel mai puternic mijloc de alungare a răului din noi și din lume? Chiar numai semnul crucii, cu care adesea ne însemnăm trupul, echivalează cu a îmbrăca o platoșă, apărându-ne de sabia ispitelor rele. Nu vor mai vrea să fie buni creștini cei cărora li s-ar atrage atenția, cu dragoste și blândețe, asupra păcatului blasfemiei? Dar oare acum sunt ei cu adevărat buni creștini? Au fost botezați, e drept, dar, iată, au maculat tocmai haina albă a Botezului.

O alternativă ar fi să-i lăsăm să ajungă singuri la dreapta socotință și înțelegere a lucrurilor. Când? Cum? Cine îi ajută? Sau dacă, Doamne ferește!, nu mai au timp, din pricina adrenalinei crescute paroxistic la volanul limuzinelor?

Ce urmează? Părinți sfâșiați de durere... Rudele și prietenii îmbracă haine cernite și-i conduc pe ultimul drum... nu fără a-I reproșa adesea, măcar în gând, lui Dumnezeu că a fost nedrept cu cel plecat prea devreme... Astfel, cei care l-au însoțit pe acest ultim drum îl așază în criptă sau groapa simplă de pământ, cu fața spre Răsărit și-l lasă apoi singur cu groparii care-și isprăvesc, cu gesturi automate, lucrarea. La sfârșit îi înfig crucea la căpătâi, cu fața spre Răsărit... Răsăritul spre care, din păcate, cât a fost viu, tânăr și frumos n-a privit niciodată cu conștiința că acel Răsărit se cheamă Hristos!

Din păcate, însă, tot mai puțini mai iau în seamă Crucea veche de la drum, pe care, ­cândva, se mai vedeau silueta și chipul zugrăvit al lui Hristos, cu brațele și picioarele pironite pe lemnul crăpat, cu capul încununat cu spinii de sub care se prelingeau pe frunte câteva lacrimi de sânge. Nu mai observă nimeni deteriorarea. Nu mai gândește nimeni la aureola galbenă din jurul capului Răstignitului și care acum e și ea neagră... N-aveau, bieții zugravi, vop­sele rezistente, nici bronz care să sclipească în soare... Și chiar dacă, eventual, ne în­chinăm în dreptul crucii înfipte în afara carosabilului, înfiorați de eventualitatea, con­știentizată doar pentru o clipă, că ar putea să apară una și întru amintirea noastră, în schimb, Crucea veche de la drum nu ne mai spune nimic. Implacabil, timpul o frânge, vânturile o doboară la pământ și mare lucru dacă cineva, intuindu-i măcar sacralitatea, o va lua și o va pune pe foc, fie și numai pentru a nu fi batjocorită, călcată în picioare sau aruncată la gunoi.

În calendarul creștin, Crucea marchează mijlocul perioadei Sfântului și Marelui Post al Paștilor. În acest sens, important este să conștientizăm noi înșine unde se află Crucea în raport cu sufletul nostru: în afară sau înlăun­trul inimii noastre? În mijlocul, în miezul rugăciunii noastre sau doar așezată pe perete, între icoane, spre care privim rostind rugăciunile, dar cu gândurile risipite pe la alte răscruci, pe căi rătăcite? Nu cumva am pierdut însăși Calea? Pierzând direcția, am pierdut Adevărul. Și dacă le-am pierdut pe cele două, am pierdut Viața. Însă nu viața exprimată prin sintagma materia în mișcare, ci Viața în Hristos, pentru Hristos și cu Hristos. Sintetizând: L-am pierdut pe Însuși Hristos Domnul. Și chiar de-ar fi așa, avem remediul de netăgăduit și fără sminteală, Sfânta Cruce, pentru că, spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Crucea ne-a împăcat cu Dumnezeu, pe noi, care-I duceam război. Crucea ne-a făcut pe noi ai Săi, care-I eram străini. Crucea ne-a adus pe-aproape de El, care eram departe”.

Citeşte mai multe despre:   Sfanta Cruce