Cultura la tv, între bâtă şi morcov

În Parlamentul României se discută zilele acestea la nivelul comisiilor de specialitate un proiect de lege care prevede obligativitatea televiziunilor private de a transmite un număr de minute pe săptămână emisiuni culturale şi educaţionale. Iniţiatorii proiectului de lege speră că vor determina astfel creşterea calităţii programelor de televiziune. Nu este singura iniţiativă de acest gen, anterior o altă iniţiativă legislativă propunea ca radiourile să difuzeze cel puţin 40% din totalul producţiilor muzicale producţii muzicale româneşti, pentru a susţine artiştii români. Acest gen de iniţiative nu sunt specifice doar României, ci sunt inspirate din legislaţiile altor state, precum Franţa, care reglementează foarte atent conţinutul cultural al mass-media.

Efectul scontat de cei care iniţiază aceste proiecte este însă foarte greu de obţinut. Pentru că, din momentul în care există obligativitatea de a difuza melodii româneşti sau emisiuni culturale, nu mai există nici un fel de stimulent pentru cei care produc melodii sau emisiuni de a atinge o anumită calitate a producţiilor lor şi atunci efectul realizat va fi contrar celui aşteptat. De ce se întâmplă acest lucru, dintr-un motiv simplu, pentru că televiziunile vor considera această obligaţie ca fiind o potenţială pierdere, ca urmare, vor face aceste emisiuni cu bugete minime, de vreme ce nu urmăresc cu ele un profit, ci doar îndeplinirea unor obligaţii legale. Emisiunile vor fi culturale sau educaţionale, melodiile vor fi româneşti, dar, de vreme ce nu vor fi obligate să fie profitabile, vor funcţiona la minima rezistenţă, scăzând şi mai mult nivelul general al calităţii programelor de televiziune şi compromiţând însăşi ideea de emisiune culturală sau educaţională şi melodie românească. Cu timpul, şi puţinii spectatori care îşi doreau programe educative sau culturale se vor îndepărta şi vor prefera orice alt gen de emisiune sau alte medii de informare. Ceea ce deja se întâmplă cu majoritatea spectatorilor care au asemenea cerinţe, care au migrat pe internet pentru a avea acces la programe educative sau culturale mult mai bine realizate şi mult mai variate decât ofertele televiziunilor.

De aici rezultă că soluţia reglementării prin impunere este cel puţin contestabilă, dacă nu chiar contraproductivă. Acest lucru nu înseamnă că nu s-ar putea face ceva pentru creşterea nivelului programelor de televiziune. Dar ce se poate face ar trebui să fie făcut prin introducerea de stimulente pozitive, nu negative, prin stimularea televiziunilor să caute profitul cu ajutorul emisiunilor culturale sau educaţionale. Sunt mai multe mecanisme legislative care ar putea fi utilizate.

O posibilă soluţie ar fi modificarea legii "must carry", prin care distribuitorii de cablu sunt obligaţi să redistribuie programele româneşti prin includerea canalelor de televiziune care difuzează emisiuni culturale sau educaţionale în pachetul de bază al distribuitorului. Mulţi distribuitori de cablu includ în pachetul obligatoriu acum canale cu un conţinut discutabil în dauna unor canale cu certă valoare educaţional-culturală, care sunt incluse în pachete suplimentare plătite, ceea ce descurajează urmărirea lor mai ales de către cei săraci, principalii beneficiari ai acestor iniţiative.

Un alt stimulent ar fi scutirea sau micşorarea taxelor pentru publicitatea din timpul emisiunilor cultural-educative. O asemenea măsură ar putea duce la o concurenţă a calităţii şi atractivităţii emisiunilor cultural-educative. E suficient să observăm că există canale educativ-culturale de succes care sunt şi profitabile şi care au emisiuni atractive. Probabil că pe piaţa românească, unde patronii de televiziuni nu sunt încă foarte convinşi că ar avea succes cu asemenea emisiuni, o asemenea scutire de taxe i-ar putea convinge măcar să încerce să ofere şi altceva publicului. Iar exemplele de succes ca BBC, Discovery Channel sau National Geografic ne arată că se pot face bani din emisiuni culturale şi educative.

Educaţia şi cultura în sine nu sunt nici plicticoase, nici elitiste, sunt de fapt nevoi fundamentale ale omului. Cu puţină imaginaţie şi încredere în inteligenţa şi bunul-simţ al spectatorilor pot fi făcute emisiuni atractive care să aducă nu numai beneficii culturale şi educative, ci şi profit. Iar patronii de televiziuni nu trebuie ameninţaţi cu bâta pentru a face asta, mai profitabil pentru noi toţi ar fi ca ei să fie convinşi cu morcovul. Aşa, toată lumea ar avea de câştigat şi reglementările nu ar mai fi literă moartă cu consecinţele pe care le vedem azi, când televiziunile se întrec în a găsi metode noi de a atrage audienţă, ocolind reglementările Consiliului Naţional al Audiovizualului.