De ce n-am rămas furnică

Ziceam: începând cu ziua de azi mă fac pasăre! Și dintr-odată mă ridicam de la pământ și pluteam pe deasupra casei noastre cu aripi de barză, sau de erete, sau de coțofană, sau de cocor. Doar inima îmi rămânea de om, ca să mă pot folosi de gândurile ei, în caz că voiam să fiu altceva.

Și voiam, zicând să mă fac ploaie, ca să pot sta pe îndelete de vorbă cu setea furnicilor, ce era de sute de ori mai mare decât ele. Numai după ce mă făceam furnică puteam să știu asta. Ziceam apoi să mă fac pom, ca să pot înțelege cum este să nu-ți fie frică atunci când intri în toamnă. Și mă făceam dud. Sau măr. Sau salcie plângătoare. Dar cel mai mult îmi plăcea să fiu cireș, ca să pot afla dacă lemnul trunchiului meu e bun pentru toacă. Și imediat ce mă făceam, aflam, începând să aud cum coboară seara peste gândurile inimii mele de om ca peste o mănăstire.

Iar spre dimineață, când dădea să plece toamna, voiam să mă fac ninsoare. Și mă făceam. Ca să pot fi om de zăpadă. Toți oamenii de zăpadă din lume. După care, oamenii ceilalți, crezând că, fiind eu toți, lumea o să înceapă să fie mai bună. Dar nu era, și asta numai din cauza mea. Și atunci, deși ajunsesem om în toată firea, am zis să mă fac iarăși mic, așa cum fusesem până nu demult. Și m-am făcut, luând-o de la început, dar altfel. Adică în loc de copil-om am zis să fiu barză-copil, ploaie-copil, furnică și cireș-copil, și chiar am fost. Doar ce-mi puneam asta în gând și eram.

Când venea seara, și venea, pe vremea aceea, în fiecare zi, văzând că nu apar de nicăieri când mă strigă, mama se apuca să întrebe de mine toate berzele, toate ploile, toate furnicile. Ba chiar le ruga să mă aducă, de unde știau ele că sunt, înapoi, spunându-le că le dă pentru asta orice.

Uite, zicea, luați lumina ochilor mei. Luați-mi mersul, sau graiul, sau zilele ce mi-au mai rămas de trăit. Vă dau toată viața mea, numai să-l văd venind înapoi, după aia....

După aia, ce?, se puneau pe râs berzele, și ploile, și furnicile.

Râdeau toate cu râsul meu. Și mama, cunoscând-mi râsul, zicea: Gata, ți-ajunge pentru ziua de azi! Fă-te om la loc și vino de mănâncă, până nu se răcește mâncarea pe masă!

N-aveam încotro, mă făceam. Să nu-mi fi păstrat inima de om, datorită căreia simțeam cum începe să-mi fie milă de mama, nu mă mai făceam deloc!