De ce ne urâm valorile?

Ne place să fim lăudaţi tot timpul, dar nu ne convine când suntem mustraţi, fie şi rar. Am vrea să ne fie scoase în evidenţă virtutea, capacitatea, experienţa, într-un cuvânt, valoarea, ce-i frumos şi luminos în noi, adică în acest popor. Şi suntem de-a dreptul indignaţi când ni se aduc în faţă neajunsurile firii noastre, când sunt arătate cu degetul patima, venalitatea, dezbinarea, trădarea. Cum să procedăm? Să promovăm „imaginea” neamului, motivând că şi-aşa nu ne bucurăm de aprecierea străinilor? Sau să cercetăm care este cauza reală a pătimirii noastre actuale şi să încercăm să corectăm acest neajuns, chiar dacă ni se pare de nesuferit?

România este o ţară aleasă, numită adeseori „Grădina Maicii Domnului”. Aici s-a vieţuit de milenii „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Suntem neam mândru şi frumos şi avem o vechime pe care aproape nimeni nu ne-o recunoaşte, încât am ajuns să ne îndoim chiar şi noi de istoria noastră străveche, numind-o „teorie” sau „ipoteză”. Pe plaiuri am păstorit şi am dorit pacea cu toţi. Nu am râvnit la bunul altuia, de aceea nici ­n-am purtat vreodată războaie de cotropire, ci doar ne-am apărat „sărăcia, nevoile şi neamul”. Dar tot aici s-a ivit şi gândul trădării. Nu ne face cinste, dar dintre ai noştri l-au ucis pe domnitorul Radu de la Afumaţi în biserica din Râmnicu Vâlcea, sub ochii îngroziţi ai preotului, ai noştri l-au trădat pe Ioan Vodă cel Cumplit, lăsându-l să fie măcelărit de turci, ai noştri l-au vândut pe marele voievod Mihai Viteazul de i s-a tăiat capul şi tot dintre ai noştri l-au dat pe Tudor Vladimirescu pe mâna nelegiuiţilor ucigaşi. Nu doar boieri, ci şi ţărani. Fiindcă dintre oamenii simpli i-au vândut pe Horia, Cloşca şi Crişan autorităţilor austro-ungare în 1784 pentru 300 de galbeni.

Noi, românii, am suferit mult de-a lungul vremurilor. Dar am rezistat. Domnul ne-a miluit şi nu am fost daţi în mâna păgânilor. Turcii nu şi-au făcut moschee pe pământ românesc. Străinii au tot râvnit la ce-i al nostru şi au tot încercat să rupă din trupul ţării, dar noi ne-am vărsat sângele pentru glia strămoşească şi pentru „România dodoloaţă”. Dar tot noi am privit vinovat cum Basarabia şi Cadrilaterul au rămas înstrăinate de patria-mamă, tot noi am votat în 1997 ratificarea tratatului cu Ucraina prin care am cedat oficial titlul de suveranitate asupra nordului Bucovinei, nordului şi sudului Basarabiei, ţinutului Herţa, insulelor de pe braţul Chilia, Insulei Şerpilor şi platoului continental aferent al Mării Negre. Tot noi ne vindem pe 2 lei resursele şi acceptăm să fim o colonie. Ne dezbinăm şi cu greu ne hotărâm la un proiect împreună.

Noi ţinem în străfundul sufletului icoana vechii familii româneşti. E acea familie cu mulţi copii vrednici, care cresc în duhul Bisericii şi al dragostei de ţară. Dacă rămân aici, atunci ei sunt stâlpii acestui neam. Dacă pleacă în Occident, atunci sunt nume de cinste, valori incontestabile. Familia este strategia noastră în faţa vâltorilor istoriei. Nu putem rezista altfel decât în comuniune. Când au venit primejdii asupra noastră, atunci familiile s-au aşezat una lângă cealaltă şi au alcătuit un zid de nepătruns. Oastea ţării noastre nu a fost o oaste de mercenari, de năimiţi, ci însăşi vechea familie românească. Noi, părinţi, fraţi, fii, nepoţi, ne-am strâns ca la horă şi am spus: „Pe aici nu se trece!”.

Dar tot noi avem din 1958 până astăzi peste 40 de milioane de avorturi. O altă Românie făcută scrum în cuptoarele crematoriilor sau aruncată la coşul de gunoi al istoriei. Nu i-am dat nici o şansă acestei Românii, deşi ea ar fi putut avea un cuvânt însemnat în această epocă. Singuri am dat cu toporul în icoana vechii familii româneşti şi din ţăndările care au sărit ­ne-am rănit noi toţi. Copiii românilor nu mai pier astăzi înghiţiţi de gura hulpavă a Imperiului Otoman, ci sunt ucişi legal. Ni s-a dat dreptul de a ucide şi o facem neînţelegând că ne ucidem poporul şi istoria. Noi am pătimit pentru neam, pentru pământul strămoşesc, pentru credinţa cea adevărată. Pământul nostru, oriunde ai merge, este plin de osemintele eroilor şi mucenicilor. Călcăm pe pământ sfinţit de sânge de martiri. În unele locuri sunt cruci şi troiţe, dar multe alte locuri sunt neînsemnate. Domnitorii noştri şi oamenii simpli au făcut mereu danii şi au ridicat biserici şi mănăstiri ce dăinuie şi astăzi. Dar tot noi suntem cei care nu ne recunoaştem valorile. Noi ne uităm lesne eroii, mucenicii, mărturisitorii, chipurile sihaştrilor. Istoria noastră plină de jertfă ne-a devenit o povară. Nu mai suntem dispuşi să luăm crucea aceasta în spate. Mai degrabă demitizăm, relativizăm. Trec decenii şi chiar secole întregi ca să descoperim valoarea unui român. Motivăm că se întâmplă aşa din pronie divină, dar noi nu cercetăm, nu avem proiecte coerente de descoperire a eroilor, mucenicilor şi mărturisitorilor care pot deveni modele pentru tinerele generaţii. În cimitirele noastre sunt îngropaţi oameni cu viaţă cuvioasă, oameni de mare jertfă. Sunt cvasiabandonaţi, uitaţi, fără o istorie scrisă. Apoi, dintre marii noştri părinţi duhovniceşti, mulţi sunt aruncaţi într-o zonă a controverselor. Ei, care reprezintă axul nostru identitar, sunt acuzaţi în fel şi chip şi după trecerea lor la cele veşnice, iar noi ezităm să lămurim lucrurile. Tindem să dăm credit mistificărilor, prejudecăţilor, iar adevărul îl lăsăm în seama altor epoci.

România are o şansă atât timp cât nu ne mai urâm valorile. Valorile poporului român sunt atacate sistematic: familia, istoria demnă şi jertfitoare, pildele de viaţă isihastă din mănăstiri şi din cetate. Dar noi putem facem un lucru. Cu aceeaşi îndârjire să apărăm aceste ­valori. Să le descoperim, să le facem cunoscute, să le urmăm, fiindcă ele ne sunt scut puternic. Numai dacă ne recunoaştem valorile vom putea fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât.