Despre blazare

Stă în natura intelectualului să fie atins de blazare orgolioasă. E ca o sfârşire lentă a cărei cauză e de găsit în trei variante patogenice. Întregul tablou nu mă preocupă decât în măsura în care voi putea spune până la urmă cărei blazări sunt eu însumi predispus. Mai întâi, e blazarea din oboseală, forma cea mai comună de plafonare doctă: ţi se stinge energia şi, în loc să arzi sub flacăra ambiţiilor, eşti prins de o vlăguire prematură de insectă efemeridă. Cum s-ar spune, atâta putere ai avut prin predestinare de genă. Zborul s-a încheiat din lipsă de combustil congenital. La drept vorbind, nu oricine se naşte cu longevitatea încrustată în genotipul de pornire. Cel căzut victimă unei asemenea astenii cronice are de obicei un ton sfârşit de lamentaţie la catafalc. Deplânge absurditatea lumii şi invocă lipsa de sens a toate, dând impresia că renunţă nu din lipsa potenţei lăuntrice, ci din ostilitatea lumii din jur. Şi atunci te retragi în casă ca într-un mausoleu cernit cu regrete nemărturisite. Şi te îngropi în singurătate din neputinţa de a mai avea ieşiri publice.

A doua formă patogenică e blazarea din saţietate: te-ai săturat de triumfuri şi premii şi ţi s-a aplecat de iluzia creaţiei cu iz etern. Gloria ai gustat-o destul şi smalţul notorietăţii ţi-a mărit aroganţa, adică uşurinţa de a întoarce spatele cât mai multor solicitări publice. În plus, lămurit asupra jocului de aparenţe din care e alcătuită vanitatea publică, respingi în bloc orice chemare la manifestări culturale. E o sastisire de prinţ a cărei pricină nu stă în pierderea puterii, ci în pierderea curiozităţii, precedată de satisfacerea dorinţei de recunoaştere. Un văl de plictiseală îţi acoperă ochii, sentimentul dominant fiind cel de fastidiu faţă de breasla căreia îi aparţii, adică dispreţ faţă de ostentaţia histrionică a figurilor publice, din al căror rând ai făcut şi tu parte până la ivirea accediei. În acest caz, tonul e de litanie ecclesiastă cu tentă mizantropă, intonată cu un aer savant, de aristocrat care se simte terfelit de mizeria viermuielii cotidiene. Ţi-e teamă ca dâra mediocrităţii să nu te molipsească în mijlocul semenilor şi alegi turnul de fildeş, dar nu catafalcul regretelor astenice.

A treia cale e cea a blazării din resemnare, când ai francheţea de a-ţi recunoaşte că talentul a fost sub pragul ambiţiilor iniţiale. Nu eşti nici obosit şi nici plictisit, dar în schimb eşti mediocru, caz în care intuirea sigură a limitelor îţi toarnă plumb în picioare. Silit a recunoaşte că n-ai înzestrare, te laşi în voia abandonului total, iar ceea ce îţi lipseşte mai mult decât orice e speranţa. Cine n-are talanţi de cultură nu are nici perspectiva de a le da o întrebuinţare sofisticată, afară doar de cazul bovaricilor a căror imagine de sine îi împiedică până la moarte să recunoască că n-au chemare în matca artei pe care şi-au ales-o. Dar dacă în schimb eşti lucid, deznodământul nu este decât unul: renunţi dintr-un gol de vocaţie şi te retragi fie în promiscuitatea boemei, fie în penitenţa acră a rataţilor invidioşi.

Acestea sunt căile la îndemână: lamentaţia de catafalc, aroganţa turnului de fildeş sau tăvăleala în boema artistică. Nici un intelectual nu scapă de spectrul celor trei căi, fie că e profesor universitar, persoană publică sau meschin ziarist la o gazetă de provincie. Eu unul mă simt ameninţat de prima şi a treia variantă. Pentru a doua, trebuie să mai îmbătrânesc, ca să-mi scadă pofta după aureola fadă a onorurilor publice.