Despre secularizare. Un cuvânt profetic

Cuvintele Părinților deșertului au, în chip natural, un aer profetic, chiar a­tunci când vorbesc despre realitatea lor cotidiană. Avva Pimen a zis: „Dacă monahul învinge două lucruri, se eliberează de lume”. Apoi clarifică: cele două lucruri sunt odihna trupească și slava deșartă. Acestea sunt lanțurile grele ale lumii, descoperite de ochiul ager al bătrânului ascet. Deși, de data aceasta, Pimen vorbește explicit despre monahi și condiția lor, el dă definiția a ceea ce, peste ge­ne­rații, noi vom numi secularizare.

De bună seamă, secularizarea este un fenomen mult prea complex pentru a putea fi explicat pornind doar de la o apoftegmă a Părinților deșertului. Secularizarea a ajuns un soi de țap ispășitor. Vorbim atât de des despre ea, încât avem senzația că știm ce este. De fapt, așa se întâmplă cu toate cuvintele de care abuzăm. Ele sfârșesc prin a se toci, ajung simple cumulări de sunete familiare, care nu mai explică nimic, dar ne oferă, totuși, confortul iluziei că știm.

Punctul de pornire pentru înțelegerea componentei spirituale (nu sociologice) a secularizării ni-l oferă Avva Pimen. În Scriptură găsim o raportare ambivalentă la lume. Lumea este creația lui Dumnezeu, bună în intenția ei originară și în destinul ei eshatologic, dar, în același timp, lumea este căzută și se află într-o permanentă tensiune în raport cu Duhul. Creștinii sunt în lume, dar, simultan, sunt în afara ei și trebuie să reziste tentației de a fi asimilați de lume. Acesta este rolul ascezei: eliberarea din lațul lumii care strânge tot mai tare.

Secularizarea, din punct de vedere spiritual, nu este altceva decât victoria lumii. Iar semnele acestei biruințe, la nivel personal, sunt căutarea odihnei tru­pești și prețuirea slavei deșarte. Cu alte cuvinte, confortul și supradimensionarea egoului sunt indiciile indubitabile ale victoriei lumii asupra spiritului. Iar acestea sunt mărcile definitorii ale timpului nostru. Confortul fizic și psihic au devenit valoarea supremă, care erodează relațiile dintre oameni și, parcă mai mult decât oricând, legăturile dintre generații. Se întâmplă așa pentru că orice relație presupune efort, iar efortul este o formă de întâlnire cu sinele real, nu cu cel imaginat. În efort îți vezi bine limitele, neputințele, nevoile. Orice efort este, de fapt, o privire fără de menajamente în inima propriei realități. Realitatea nu este, aproape niciodată, flatantă. Nu poți simultan să îți vezi cu precizie contururile sufletești și să întreții mângâierile mincinoase ale slavei deșarte.

Confortul înseamnă, în bună măsură, evitarea realității. Viețuirea într-o bulă calmă, într-un ghetou mincinos, în care ai mereu dreptate și în care ima­ginea despre sine este mereu ­bună. Dacă această definiție a ­secularizării, dată de Părinții deșertului, este bună, atunci, la nivel spiritual, secularizarea nu este decât o victorie a minciunii călduțe despre sine, care stoarce din om orice vigoare. Din această lume închisă evadarea e grea. Lanțurile confortului și ale slavei deșarte sunt invizibile, dar nu lipsite de realitate. Primul pas către eliberare poate fi admirația genuină pentru cei cu adevărat liberi: Părinții deșertului cu luciditatea lor copleșitoare.