Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Dubla interioritate

Dubla interioritate

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 25 Apr, 2012

Retragerea este un element central al vieţii monahale, fiind esenţială pe calea dobândirii liniştii sau a isihiei. De aceea avva Antonie le spunea celor pe care îi povăţuia: "călugării care întârzie afară din chilie ori îşi pierd vremea cu cele lumeşti ori se îndepărtează de puterea isihiei ş...ţ să tragem la chilie, să nu zăbovim pe-afară uitând de paza lăuntrică" (Ant. 10). Cuvântul acesta al bătrânului pustnic este similar îndemnului la rugăciune al Mântuitorului Hristos: "Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie" (Mt. 6, 6). Cele două îndemnuri ne pun în faţa unei duble interiorităţi: lăuntrul omului, care se păzeşte în lăuntrul chiliei. Există concordanţă sau simultaneitate între acestea două. Pentru ca monahul să se poată aduna în sine e necesar ca şi mediul să conlucreze la asta. Sunt puţine cazurile în care au ajuns la isihie (la linişte) unii ce trăiau în mijlocul unor agitaţii urbane. Tocmai de aceea Dumnezeu îi dă cuvânt pentru mântuire avvei Arsenie cel Mare: "fugi, taci, linişteşte-te". Izolarea de oameni şi cufundarea în adâncul sinelui, în liniştea chiliei sunt elemente definitorii pentru părinţii pustiei egiptene. Şi tocmai efortul acesta uriaş îi face mereu actuali, după cum aprecia teologul francez Jean Claude Larchet. Părinţii pustiei au trăit în condiţii radical diferite de cele în care trăim noi. Au trăit singuri, au băut doar apă, s-au hrănit cu ceva legume, au dormit foarte puţin. Vieţuind însă în singurătate şi dedicându-se analizei mişcărilor sufleteşti, au ajuns la o cunoaştere neegalată a naturii umane şi a modului în care omul se poate stăpâni şi desăvârşi. Cunoaşterea părinţilor pustiei născută în solitudine, în sprijinul căreia veneau adesea descoperiri ale lui Dumnezeu, lipsită de bruiaje exterioare şi practicată cu asiduitate, capătă valoare universală pentru că vizează însăşi fiinţa umană. De aici importanţa dublei interiorităţi, izolarea în chilie şi apoi adâncirea în sine, practicată de părinţii pustiei.

Liniştirea simţurilor, limitarea impulsurilor şi a influenţelor exterioare nasc o atmosferă favorabilă rugăciunii. Tăcerea şi întunericul sunt condiţii prielnice contemplaţiei. Des-pre Sfântul Siluan Athonitul scrie arhim. Sofronie Saharov că, monah fiind, s-a străduit să caute împrejurările cele mai potrivite pentru rugăciunea isihastă. Pe când era încă tânăr s-a retras din Mănăstirea Vechiul Russikon pentru a vieţui în singurătate. După ce s-a reîntors, fiind chemat în funcţia de econom, "se închidea în chilia sa, ascundea ceasul deşteptător în fundul dulapului pentru a nu mai auzi ticăitul; uneori îşi trăgea peste ochi şi urechi fesul gros de lână pe care-l purta. (…) Aici se bucura de o mai mare singurătate, de un întuneric şi o linişte desăvârşite".

Practica rugăciunii isihaste este, deci, constantă în viaţa Bisericii, regăsindu-se atât la pustnicii din vechime, cât şi la asceţii din timpurile apropiate nouă. Iar primul pas către o astfel de rugăciune îl constituie izolarea în singurătate şi cufundarea în sine, fără însă ca în această dublă retragere să se epuizeze rugăciunea. Aici este de abia începutul căii.