Eu sunt cel dintâi!

Cred că oricine, în experiența întâlnirii sale cu oamenii, a rămas cu impresii diferite calitativ, în funcție de felul persoanei cu care a relaționat. Fiecare relație vine cu o încărcătură emoțională care ne influențează starea spre bine sau dimpotrivă. Și, ca o curiozitate, din mărturiile mai multora, am aflat că persoana care odih­nește cel mai mult într-o relație este omul simplu și smerit.

Nici un politician, intelectual sau vreo vedetă dintr-un domeniu oarecare, ce iese în prim-planul vieții, nu este în stare, în cadrul unei relații, să nască acea bucurie pe care o simți în întâlnirea cu omul simplu.

Am avut și eu, ca și tine, ocazia să întâlnesc de-a lungul timpului oameni simpli, cu o smerenie firească și cu un dar deosebit de a te face să te simți în largul tău, oameni cu o capacitate aparte de a se retrage pentru a-ți face ție loc să te manifești și să te exprimi în voie, oameni care nu s-au apucat să-mi spună neinvitați vreo vorbă înțeleaptă, ci, cu naturalețe, m-au lăsat pe mine să fac asta. Și trebuie să mărturisesc că niciodată n-am simțit o mai mare pace și libertate și în același timp bucurie ca în prezența acestor persoane. Ca să spun pe scurt, m-am simțit a fi cel dintâi! Desigur că nici nu m-am gândit cum se simt ei sau ce gândesc atunci când îmi dau mie întâietatea, întrucât totul mi se părea atât de firesc și nici nu am realizat smerenia și simplitatea lor, decât după o oarecare vreme. Însă cred că dacă l-aș fi întrebat pe vreunul dintre acești oameni, cu adevărat minunați, ce gândește despre sine, probabil că mi-ar fi răspuns ceva asemenea cuvintelor acestui uimitor monah român Proclu Nicău, pe care unii dintre noi abia acum îl descoperim și ne împăr­tășim din bogăția sim­plității lui duhovnicești, ce se revarsă și din figura, și din cuvintele lui.

Iată, de pildă, ce gândea și cum sfătuia părintele Proclu să trăiască omul ca să se bucure de o viață cu pace și netulburată:
„Așa m-a învățat un părinte sporit, cât pot, să trăiesc nebăgat în seamă”. Dar s-ar putea întreba cineva cum se poate trăi astfel? Iată un exemplu simplu din experiența părintelui, la îndemâna oricui:
„Când merg la biserică să pun în minte că toți din biserica aceea sunt mai buni decât mine și eu să zic în gând câte o rugăciune, așa, mică: Doamne, primește-mă și pe mine în pocăință!”
Desigur că ceea ce spune părintele nu reprezintă o noutate, nouă este doar prospețimea vorbelor sale, care izvorăsc din trăirea în Duhul lui Hristos. Oare nu așa îndemna Mântuitorul, prin pildă:
„Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine. Ci, când vei fi chemat, mergând aşază-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor şedea împreună cu tine” (Luca 14, 8-10). Dar mai cu seamă atunci când a temperat dorința de întâietate a ucenicilor și le-a zis: „Și care între voi va voi să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 27).

Desigur că noi cunoaștem aceste cuvinte și le apreciem valoarea, numai că din pricina faptului că nu ne decidem să le mai punem în lucrare, ele ne rămân oarecum exterioare și nelucrătoare, iar în momentele de încercare ne aflăm alergând iarăși după întâietate, semn distinctiv al imaturității, al lipsei de caracter și al neîmplinirii personale. Este absolut uluitor ce feste ne poate juca lipsa de vigilență, sau mai bine spus iubirea egoistă de sine, în aceste cazuri, încât nu suntem în stare să observăm contradicția evidentă între ceea ce susținem și ceea ce făptuim. Iar acest fapt devine cel mai limpede atunci când nu doar eu, ci și un altul sau mai mulți ne dorim întâietatea în același timp. Intuiți ce spectacol urmează!

Acest impuls netemperat al alergării după întâietate poate constitui nu doar sursa conflictelor și problemelor personale, ci și a eșecului comunitar. Oare cum ar putea o comunitate să prospere dacă fiecare își dorește întâietatea, iar slujirea nicidecum? Degradarea unei societăți nu provine în primul rând de la mișcările mari și de suprafață. Cel ce privește lucrurile din perspectivă creștină înțelege că eșecurile mari pornesc de la cauze mici și discrete, de cele mai multe ori nevădite. Iar cel ce trăiește și muncește printre oameni ar putea da cel mai bine mărturie despre dezbinarea ce ne vine de la această patimă a întâietății, care în cazul propriei persoane rămâne, de cele mai multe ori, nesesizată.