Formarea omului desăvârşit

Ierarhii şi cărturarii români au urmărit prin tipărirea de carte religioasă românească atât educarea poporului român, cât, mai ales, îndreptarea vieţii creştinului şi înnoirea lui întru Hristos. Această preocupare se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit.

Prin tipărirea de carte "folositoare şi de suflete mântuitoare" se dorea deşteptarea conştiinţei religioase a cititorului. "Că aciastă carte iaste trezva şi nu lasă să cază jos întru întunerecul păcateloru, chezaş şi povăţuitoare păcătoşilor cătră Dumnezeu, că-i petrece pre aceste de la întunerecul păcatelor întru lumina împărăţiei lui Hs şi întru poruncile Lui i învaţă să înmble. Întru aciasta iaste lumina şi strălucire Duhului Sfântu că lumineză pre carii sântu întru întunerecul neînţelegeriei şi înţelepţeşte tinerii şi întăreşte întru înţeles pre bătrâni, şi cu văpaia căldurii sale încălzeşte sufletele şi inimele cele degerate cătră Dumnezeu" (Evanghelia învăţătoare, Govora, 1642). De asemenea, prin înţelegerea rostului său pe pământ şi a faptului că a fost creat de Dumnezeu pentru a-L câştiga pe Dumnezeu, cititorul are nevoie de o credinţă dreaptă întru Dânsul şi păzirea poruncilor Lui, "care să cuprindu într-aceste doao singure părţi, adecă, dicu, dragoste cătră Dumnădău şi cătră aproapele tău. Atunci vom săvârşi aciasta dragoste cându sărguimu şi ajutămu unulu pre altulu la cele bune şi plăcute, la cele trupeşti, mai vârtos şi la cele sufleteşti şi mântuitoare, fieşti care după putere sa şi după iscure sa" (Duca Sotiriovici, Psaltire, Iaşi, 1743).

În Psaltirea tipărită la Râmnic, 1756, se arată că pentru vieţuirea potrivită poruncilor lui Dumnezeu şi pentru ajungerea la starea de comuniune şi înfierea noastră de către Tatăl Ceresc, rugăciunea are un rol fundamental. "Cea mai mare norocire şi bogăţia ce de prisositu şi săvârşitulu celu de apoi alu bunătăţiloru, socotescu să nu fie altulu de câtu aceia cându aru vieţui neştine purure întru slujba şi cugetulu celu Dumnezăescu şi cându s-aru ruga Lui cu toată inima curată şi sufletu de patimi nevătămatu. Nu iaste, zicu, lucru care să înviiaze sufletulu şi să unescă pe om cu Dumnezău, ca Dumnezăiasca rugăciune". În continuare, sunt enumerate roadele duhovniceşti ale rugăciunii: "Ca soarele lumineză, ca apa curăţeşte, ca foculu arde păcatele, ca untulu de lemnu unge, pohtele trupeşti potoleşte, mâniia înblânzeşte şi întunerecul păcatelor răsipeşte şi lumina adevărului arată".

Rugăciunea aduce lumina lui Hristos în sufletele noastre

În Antologionul tipărit la Râmnic în 1737, rugăciunea este simbol al luminii. "De vreme că precumu acele cu ruşaţa înfrumuseţate arătătoare şi strălucitoare zori, cându slobodu înnainte loru razele soarelui cele luminoase împrăştiiază toată faţa pământului şi o creşte şi frumosu o înverzeşte, aşa şi Dumnezeiasca rugăciune, aducându lumina lui Iisus Hristos în sufletele noastre şi risipindu dintru dânsulu negura ce-lu vatămă pre elu, îlu face mai apoi cu multu mai luminatu de câtu soarele, căci aiave ştiutu iaste că celu ce voroveşte cu Dumnezău iaste mai susu de moarte şi de stricăciune."

Ierarhii au accentuat în prefeţele cărţilor religioase tipărite necesitatea şi importanţa Sfintelor Taine pentru urcuşul duhovnicesc al creştinului. "Unu omu ticălosu, ce va fi închisu într-o temniţă cu lanţurile în grumazi şi va aştepta în totu ciasulu ca să-lu ducă în loculu osândirii, nu vre o poftă mai mare norocire de câtu a scăpa viaţa lui. Iară de i-aru veni o veste ca aciasta, cumu că împăratulu nu numai că îlu iartă, ci încă îlu face şi fiiu după făgăduinţă şi moştenă împărăţiei, abiia crede aciasta şi crezându-o pute să i se întâmple primejdie, ca bucuriia ce preste măsură să-i ridice viiaţa. Deci de vomu vre să asămănămu lucrurile cele mici cu cele mari şi cele vremelnice cu cele vecinice, aciasta iaste schimbare ce să lucreză la unu păcătosu, prinu sfânta ispovedanie. Fiindu elu greşitu, supusu, robitu, osânditu, a fi în veci batjocură satanii, îndată să înnalţă la vredniciia fieştei făgăduinţă a lui Dumnezeu. Poate până acumu să nu fii cunoscutu, o cetitorule, câtă răutate iaste a vieţui întru păcate de moarte. Dreptu aceia, că nu voi lipsi ca să te facă să o cunoşti pre deplinu" (Îndreptarea păcătoşilor, Iaşi, 1768).

Din cauza lipsei de carte religioasă care să îndrume clerul şi poporul, alături de ierarhii transilvăneni, s-au ostenit şi cărturarii pentru a plini această lipsă. În acest sens, Dimitrie Ţichideal a dat la tipar în 1802, la Buda, cartea "Sfaturile a înţelejerii cei sănătoase", care se înscrie pe aceeaşi linie de deşteptare şi cultivare a sentimentului religios. "Dumnezeu adânc în firea noastră o au pus şi firea prin mintea noastră o arată şi o dă noao, şi aceia iaste însuşi fapta bună şi facerea de bine, căci aceasta ne face pre noi norocoşi în cuget, aduce în sufletul nostru dulce şi frumoasă desfătare trupului, senetate şi toate vredniciile sufletului şi ale trupului le păzeşte, înnalţă, înfrumuseţează şi le înmulţeşte. Aşa dară, după leja firii sau după regula care o dă noaă mintea noastră a vieţii şi ori întru ce întâmplare în adânc a o împlini şi toate aplecăciunile noastre cele bune a le supune negreşit datori suntem."

Datori suntem ca, pe lângă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi supunerea faţă de El, fiecare om să primească cartea de cult şi să înţeleagă rolul ei. "Pre voi părinteşte vă sfătuimu ca priimindu-lu pre aceasta cu bucurie să vă îndeletniciţi întru dânsa totu deuna ca să cunoaşteţi care iaste voia lui Dumnezeu ce bună şi bine plăcută, şi după scopulu aceluia să vă îndreptaţi viaţa voastră, necheltuindu-vă vreme îndeşărtu la cele nefolositoare, fiindu că veţi să daţi cuvântu pentru aciastă piiardere a vremii în zadaru, ci toate făcându pentru viaţa ceia ce va să fie, pre care să fie a o dobândi noi toţi întru Iisus Hristos, Domnulu nostru" (Chyriacodromion, Bucureşti, 1801).

Îndemnuri pentru post

Totodată, mitropolitul Antim Ivireanul a îndemnat, în binecunoscutele sale "Didahii", ca omul să se străduiască după putinţa sa să împlinească cele poruncite, mai ales în timpul postului. "Pentru a intra în călătoria postului trebuie cu dragoste să primim porunca Stăpânului, şi după putinţă să facem şi cele poruncite. Vrând a face această călătorie asupra vrăjmaşului sufletelor noastre, trebuie să luom împreună cu noi cinci lucruri să ne fie ca o merinde la vreme de primejdie, care lucruri sunt aceştia: ispovedania, rugăciunea, postul, milostenia şi dragostea. Cu ispovedania să ne spălăm păcatele, mărturisindu-ne înaintea duhovnicilor noştri, cu frică şi cu inimă înfrântă, ca înaintea lui Dumnezeu să ne pârâm pe noi înşine, iar să nu dăm pricina la alţii. (...) Cu rugăciunea să cerem de la Dumnezeu mântuire sufletelor noastre, că rugăciunea ce să face cu căldură, den inimă, pătrunde ceriurile şi intră în urechile lui Dumnezeu. (...) Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm cu sufletul, ca să vie darul lui Dumnezeu asupra noastră, care post trebuie să-l facem cu rugăciuni amestecat. Că precum nu sunt dulci bucatele făr de sare, aşa nici postul făr de rugăciuni. (...) Cu milostenia să îmblânzim pe Dumnezeu, dând cu dragoste, milă, din agoniselile noastre cel drepte lipsiţilor, săracilor, streinilor, bolnavilor şi celor ce sunt întru închisori. (...) Şi atunce vom fi şi noi miluiţi de Dumnezeu... Cu dragoste să ne încredinţăm că de vomu iubi pre vecinii noştri după porunca lui Dumnezeu, ca înşine pre noi şi le vom face bine vom fi şi noi dumnezei şi fiii celui de Sus" (Cuvântul din Duminica Lăsatului sec de brânză).

Toate cărţile religioase sunt pline de îndemnuri duhovniceşti, iar scopul tipăririi şi răspândirii lor a fost de a "dezbrăca pe omul cel vechi, prin pocăinţă şi prin mărturisire curată, şi să ne îmbrăcăm în cel nou, prin lucrare faptelor bune, ca să ieşim din viaţa aciasta îndreptaţi şi gătiţi", se arată în Mineiu Mare, tipărit la Buda, în 1805. Această preocupare de educare a poporului român în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează, evidenţiază părintele Dumitru Stăniloae, în cartea "Reflecţii despre spiritualitatea poporului român", în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit.

"Nu iaste, zicu, lucru care să înviiaze sufletulu şi să unescă pe om cu Dumnezău, ca Dumnezăiasca rugăciune. Ca soarele lumineză, ca apa curăţeşte, ca foculu arde păcatele, ca untulu de lemnu unge, pohtele trupeşti potoleşte, mâniia înblânzeşte şi întunerecul păcatelor răsipeşte şi lumina adevărului arată." - Psaltire, Râmnic, 1756