Înţelepciunea bunicilor și natura

Disponibilitatea și zâmbetul cald al bunicilor sunt remarcabile, iar discu­țiile cu ei reflectă adevărate oaze de liniște tainică și seducătoare, momente când ne descoperim mirabila simbioză a concentrării fascinate și a umorului inopinat. Câtă putere de inspi­rație degajă cuvântul, prezența și fapta unui bunic. Atât de multă, aș spune, încât mulți le datorează o bună parte din ceea ce reprezintă astăzi - religios, educațional și moral. Curiozitatea de a căuta răspunsuri, de a adresa întrebări curajoase, sinelui și lumii, de a ne lua în serios idealurile bune, extrase din atâtea povești, le datorăm, de multe ori, micilor noastre momente de conversație și joc în compania bunicilor. Compozitorul rus Igor Stravinski spunea că „este una dintre căile naturii să ne simțim mai apropiați de generațiile îndepărtate decât de cele care ne preced imediat pe noi”. Oare aceste generații mai îndepărtate posedă ceva ce nouă ne scapă? Vreo perspectivă mai articulată asupra vieții? Sau înțelesurile fine ale relațiilor umane, care ar cumpăni diverse situații de zi cu zi, tot mai banalizate sau, dimpotrivă, mai exagerate?

Îmi amintesc că de îndată ce luam o pauză de la jocurile copilăriei, în acel interval aveam parte de pregătire fără să-mi dau seama. Discuțiile cu bunicii erau cursuri în toată regula, dar n-aș fi bănuit asta atunci; sinteze din varii experiențe, unite armonios și garnisite cu ingrediente din bucătăria inimii. Aveau un ton precis pentru fiecare idee sau fragment și, mai ales, foarte mult umor. Ar trebui scrisă o odă de la un capăt al lumii la celălalt pentru acești oameni fragili fizic, dar atât de puternici și de vii în simțirea și în educația respirației noastre.

Mi se întâmplă des să asociez bătrânețea cu natura și tocmai de aceea vedeam în bunici un soi de extensie a naturii, o aripă a ei, o floare crescută pe vârful de piatră al muntelui, dar și un lac montan, ca cea mai apropiată oglindă a cerului, de unde să sorb apusul și răsăritul, deopotrivă, cele bune trecute și cele bune viitoare, căci nu au fost și nu vor fi timpuri sub soare fără să fi fost și fără să urmeze un dram de duioșie. O astfel de duioșie e cea a bunicilor, în care ne scăldăm încă din primele secunde pe pământ. Atitudinea bunicilor atrage firesc această duioșie, care reprezintă și o particularitate a naturii, de a fi duioasă, de a include un sentiment dulce și trist în concomitență. Deseori mă întreb de ce iubirea lor reține în sine această coexistență a dulceții și a tristeții, o tandrețe tristă, enigmatică, dar plină de emoție.

E un dor precum cel dintre fructele tinere și cele pârguite ale aceluiași pom? Citisem cândva o povestioară despre fructele care nicicând nu răsar toate deodată, ci succesiv, în cicluri temporare distincte, ca să învețe de la cele mai „în vârstă” cum să-și mențină culoarea și gustul, cum să reziste vântului nemilos și ploilor torențiale, cum să se lase mângâiate de boarea blândă a dimineții și alintate de razele amiezii.

Bunicii, asemenea naturii, au perspectiva conservării unor valori stabile, doresc să împăr­tă­șească binele într-o formă cât mai autentică, indiferent de vicisitudini, tendințe, mode și repere fulgurante. Înțelepciunea reală, temeinică preia exemple și se inspiră din natură, căci oricâtă știință ar poseda, fără educația privirii spre imaginea naturii, în vastele ei ipostaze, și fără contemplarea ei, rămâne o înțelepciune muzeală și spectaculară, incapabilă să se reverse asupra mugurilor și a fructelor tinere. Există o prospețime a începutului și o prospețime a autenticului, ferice de cel ce e făcut din inima sa, încă dintru începuturile vieții, alte aripi pentru valorile neperisabile transmise din generație în generație și pecetluite cu voința divină.

Bunicii reprezintă felul naturii de a ne alinta cu cele mai delicate, deși fragile, cu cele mai proaspete, deși înaintate, cu cele mai durabile, deși refolosite, daruri și bucurii imemoriale.