Invitatul săptămânii: Postul ca paradox al bucuriei

În fiecare an, la început de primăvară, întreaga lume ortodoxă intră în perioada Postului Mare, răstimp de pocăinţă, de rugăciune, dar şi de aşteptare a sărbătorii Învierii Mântuitorului Hristos. Deşi legată indisolubil de Paşte, imaginea postului este cel mai adesea redusă la tuşe sumbre, conturată de prezenţa covârşitoare a păcatului şi de nevoia tot mai acută a pocăinţei. Descrierea realităţii este paradoxală, pentru că nu aceasta este învăţătura Tradiţiei răsăritene despre post. Se uită adesea că ideea de post este cel mai adesea asociată celei a exerciţiului, a ascezei. De asemenea, se uită că postul este, înainte de toate, o stare de fapt ce nu se reduce invariabil la o listă a interdicţiilor, ci cuprinde întreaga viaţă. Literatura filocalică reprezintă, fără îndoială, cea mai potrivită călăuză în desluşirea pluralităţii sensurilor postului. Sfântul Grigorie Palama învăţa că "postul acela este adevărat, care este prezent în toate; pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă". La rândul său, Sfântul Simeon Noul Teolog nu ezita să afirme că "postul, acest doctor al sufletelor noastre, ş…ţ îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească de păcatele şi de lipsurile sale". Postul presupune echilibru, bună rânduială, discernământ şi, mai presus de toate, o dorinţă nespusă de comuniune. De aceea, imaginea sumbră a postului cu care, din păcate, ne-am obişnuit apare în Biserica Ortodoxă ca o icoană a bucuriei. Modelul desăvârşit ne este dat chiar în Sfânta Evanghelie: Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc ş…ţ, tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns (Mat. 6, 16 - 17). Cuvintele Mântuitorului Hristos nu reprezintă însă o "strategie" a postului, ci o descoperire dumnezeiască a adevăratei semnificaţii a acestuia. Postul este prilej de întâlnire cu tine însuţi, cu cel de lângă tine, împreună legaţi fiind prin dragostea Preasfintei Treimi. De asemenea, postul este dinamic, pentru că fiecare moment, marcat liturgic în perioada atât de solemnă a Păresimilor, se traduce duhovniceşte în parcurgerea urcuşului desăvârşirii.

S-ar putea spune că toate aceste cuvinte anulează într-o oarecare măsură asceza, înfrânarea ce trebuie să însoţească postul. Cum oare te mai poţi bucura de perioada postului, câtă vreme acesta implică privaţiuni? De fapt, tocmai în această mişcare a firii umane constă esenţa bucuriei postului. Foamea şi setea trupească se transformă în "foame şi sete după Dumnezeu". Postul este înnobilat de bucuria pe care ţi-o dă alegerea liberă, conştientă, asumată, a căii ce duce către Împărăţia cerurilor. O atare percepţie nu alterează în nici un fel rolul nevoinţei, ci, dimpotrivă, îi indică adevăratul sens. Părinţii Bisericii numesc adesea postul drept "leac" - pharmakon, înţelegând, pe de-o parte, puterea deosebită pe care acesta o dă celui ce-l respectă, iar pe de altă parte, capacitatea extraordinară de a lupta constant împotriva ispitelor de tot felul. Se încearcă tot mai des asocierea postului cu dietele alimentare, insistându-se asupra rolului benefic pe care acesta îl poate avea asupra organismului. Din păcate însă, se minimalizează tot mai mult funcţia esenţial spirituală, duhovnicească a postului. Nu trebuie să scăpăm niciodată din vedere că în spaţiul eclesial trupescul şi duhovnicescul nu sunt niciodată disociate. Rolul postului alimentar, spre exemplu, nu este doar acela de a curăţi trupul, ci şi acela de a întări voinţa şi de a susţine întreaga activitate duhovnicească a credinciosului. Este total nepotrivit să vorbim separat despre un post spiritual şi despre unul trupesc, pentru că, în esenţă, doar îngemănarea celor două aspecte diferenţiază net postirea creştină de orice altă formă de abstinenţă.

Pe lângă aceste trăsături enunţate deja, se cuvine să insistăm asupra altor două direcţii ale postului: postul este, pe de-o parte, expresia credincioşiei noastre faţă de Dumnezeu, formă concretă a nădejdii pe care omul şi-o pune în dragostea şi purtarea de grijă a Preasfintei Treimi, iar pe de altă parte, lucrarea sa nu este doar una ascetică, ci şi una mărturisitoare. Desigur, nu este vorba despre promovarea strict verbală a postului, ci de efectele pe care acesta le are asupra vieţii creştinului, a căror forţă de convingere şi motivare este impresionantă. Nevoinţa şlefuieşte trupul şi sufletul omului, îi redă treptat transparenţa la harul dumnezeiesc şi-l dezvăluie tot mai mult în plinătatea sa de fiinţă chemată la îndumnezeire.

Pentru creştinul secolului XXI postul continuă să fie un reper esenţial al vieţuirii sale. Există însă pericolul reducerii sau, mai bine spus, al scindării sensurilor acestuia, în funcţie de interesele unei societăţi tot mai secularizate. De aceea, începutul Postului Mare reprezintă un bun prilej de reflecţie şi de rememorare a semnificaţiei pe care acesta o are în viaţa creştină. Postirea nu poate fi pusă astfel sub semnul imperativului constrângător şi rigid, ci al firescului, al împreună-vieţuirii în "duh şi adevăr" şi al rămânerii statornice în spaţiul mântuitor al Bisericii.

" Postul este, pe de-o parte, expresia credincioşiei noastre faţă de Dumnezeu, formă concretă a nădejdii pe care omul şi-o pune în dragostea şi purtarea de grijă a Preasfintei Treimi, iar pe de altă parte, lucrarea sa nu este doar una ascetică, ci şi una mărturisitoare. Desigur, nu este vorba despre promovarea strict verbală a postului, ci de efectele pe care acesta le are asupra vieţii creştinului, a căror forţă de convingere şi motivare este impresionantă. Nevoinţa şlefuieşte trupul şi sufletul omului, îi redă treptat transparenţa la harul dumnezeiesc şi-l dezvăluie tot mai mult în plinătatea sa de fiinţă chemată la îndumnezeire."