Invitatul săptămânii: Sfânta Cruce

Prin acest semn vei învinge!", "In hoc signo vinces!", sunt cuvintele care i-au fost şoptite misterios împăratului Constantin de cineva nevăzut, în timp ce el vedea pe cer crucea de foc a biruinţei, cu ele şi în acest mod, semnul crucii a devenit o minune şi, mai presus de toate, o identitate a noastră, a creştinilor. Fiindcă a fi creştin nu înseamnă simplul aranjament personal, ca într-o problemă care ţi-ar aparţine exclusiv intimităţii tale, ca şi cum a fi creştin ar fi o afacere care te priveşte doar pe tine, la tine acasă, între cei patru pereţi ai odăii tale, indiferent dacă cineva mai ştie despre tine acest secret eventual bine ascuns în sufletul tău. Categoric nu!, nu este aşa, pentru că noi nu doar credem, ci îl şi mărturisim pe Dumnezeu, şi îl mărturisim public, unul faţă de altul, fiecare dintre noi în faţa celorlalţi. Fiind creştini, aparţinem familiei acesteia mari, adunării celor de-o seamă cu noi în credinţă, eclesiei, bisericii noastre, suntem fiecare dintre noi o părticică din trupul întreg al bisericii şi tocmai aceasta o recunoaştem, făcându-ne în public semnul crucii. Prin acest gest ne declinăm unul faţă de celălalt apartenenţa la neamul celor care cred, prin el cutezăm a recunoaşte public că şi noi credem în Dumnezeu.

Mai apoi, vine la rând complicaţia grozavă că făcându-ne cruce arătăm, pe de o parte, că avem vie în minte suferinţa pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, sfâşietoarea lui jertfă pentru noi toţi, păcătoşii de până în veac, şi, pe de altă parte, că ne avem şi noi, la dimensiunile noastre infime, crucea vieţii noastre, că ne purtăm crucea care ni s-a dat, şi că purtând-o avem continuu în gând nu doar crucea pe care a expiat Mântuitorul, ci deopotrivă avem în minte speranţa că şi noi vom birui şi că, la Judecata de Apoi, vom ajunge să ne bucurăm la rândul nostru de Înviere. În crucificarea vieţii fiecăruia dintre noi, am fost precedaţi de crucificarea lui Hristos, şi făcându-ne cruce ne aducem mereu şi mereu aminte de această precedenţă dumnezeiască, o invocăm prin acest gest sfânt cu speranţa, cu încrederea că Dumnezeu este cu noi. Şi aceasta într-un sens extrem de concret, fiindcă ne împreunăm cele trei degete ale dreptei noastre şi în acelaşi timp ne îndreptăm gândul spre Sfânta Treime, iar apoi le purtăm atingând cu ele extremităţile de sus ale trupului nostru, fruntea şi umerii, rostind numele celor trei componente ale Treimii de-o fiinţă. Confruntăm în acest mod fiinţa noastră precară cu fiinţa supremă, legându-ne de Dumnezeu trupul şi conştiinţa prin intermediul traiectoriilor acestui traseu sacru, ca prin tot atâtea funii, identificându-ne în credinţă.

Dar se mai întâmplă un lucru cu semnul acesta sfânt, care este prezent nu doar în gestul pe care l-am comentat, ci şi într-o infinitate de multe alte forme, fie că avem de-a face cu nişte crucifixe, fie cu biserici, cu catedrale, clădiri sacre, alcătuite tot după contururile aceluiaşi semn şi avându-l în interiorul sau în exteriorul lor în varii moduri. Însemnul acesta, la o privire mai atentă, a dezvăluit celor învăţaţi un înţeles adânc şi suprem. Privind crucea doar ca simplă grafie, ei ne învaţă să vedem că ea nu este doar reproducerea în formă a lemnului pe care a fost răstignit Mântuitorul, ci este şi o intersectare a două segmente de dreaptă care desemnează un centru. Ei bine!, este un lucru fantastic ceea ce ne spune această intersecţie din miezul oricărei cruci, fiindcă, fără a folosi vreun cuvânt, ea afirmă că Dumnezeu există. Pentru a înţelege aceasta trebuie să ţinem seama de faptul că nu sunt cu privire la originea şi la structura lumii decât două viziuni, complet antagonice, contrare până în absolut. Conform uneia, lumea vine de nicăieri, exclusiv ca o explozie din neant, faimosul big-bang, fiind apoi pândită de primejdia de a se resorbi spre nicăieri, prăbuşindu-se

într-o gaură neagră, într-o Nirvană. Lumea acestei înţelegeri pozitiviste, ca să nu zic atee, este pretutindeni la fel, pur hazard, rod absolut al unei simple întâmplări, ar fi putut tot atât de bine să nici nu existe, fiind situată exclusiv în afara oricăror ipotetice axe spaţio-temporare, ea neavând nici un sus şi nici un jos, nici o la dreapta şi nici o la stânga, exclusiv omogenitate în devălmăşie. Conform celeilalte viziuni, lumea are o ordine, o ierarhie, este zidită în jurul unui centru despre care ne vorbeşte tocmai semnul crucii, centru pe care ni-l indică acest semn. Iar centrul lumii, centralitatea ei din absolut toate punctele de vedere, este însuşi Dumnezeu. Filosoful şi-a pus întrebarea cum de există ceva când s-ar fi putut şi să nu existe nimic. Vom răspunde că lumea există, universul întreg există, pentru că mai înainte de el şi mai presus de el există Dumnezeu, Creatorul lui.

Până la urmă, pentru insul oarecare, aşa cum este fiecare dintre noi, crucea, orice cruce, este o cange teribilă pe care Dumnezeu o înfige în sufletul nostru şi ne smulge cu ea din marea de amar şi de moarte a vieţii fiecăruia. Iar, în respectiva relaţie, paradoxul este acesta: pentru ca Dumnezeu să aibă la îndemână crucea cu care, manevrând-o, să ne salveze, să ne mântuiască, este mai întâi în puterea noastră, în obligaţia noastră să desenăm cu mâna dreaptă peste trupul pe care îl avem acest traseu sfânt al crucii. Pentru a fi mântuiţi, noi suntem cei care trebuie să ne facem cruce. Restul este în puterea Celui Veşnic.

" Lumea are o ordine, o ierarhie, este zidită în jurul unui centru despre care ne vorbeşte tocmai

semnul crucii, centru pe care ni-l indică acest semn. Iar centrul lumii, centralitatea ei din absolut toate punctele de vedere, este însuşi Dumnezeu. Filosoful şi-a pus întrebarea cum de există ceva când s-ar fi putut şi să nu existe nimic. Vom răspunde că lumea există, universul întreg există, pentru că mai înainte de el şi mai presus de el există Dumnezeu,

Creatorul lui."