Lumea întoarsă cu susul în jos

De mici suntem învăţaţi ce e bine şi ce e rău; de ce trebuie să facem ceva şi nu trebuie să facem altceva; că răii îşi vor primi pedeapsa şi că a fi rău nu te ajută decât pe moment. Toate acestea sunt bune foarte, dar atunci când te confrunţi cu realitatea „celor mari“ şi, eventual, „răi“, îţi dai seama că valorile pe care ţi le-ai asumat nu te pot conduce întotdeauna spre o viaţă tihnită, fără conflicte sau nemulţumiri. Ideea se poate verifica doar în ţările în care legile se respectă sporadic, iar pentru încălcarea lor, pedeapsa este, de asemenea, sporadică. Din moment ce tranziţia românească încă mai continuă şi, din păcate, capătul ei nu se întrevede, avem de-a face cu un sistem care nu funcţionează. În acest caz apare, de fapt, scindarea mentală între ce „trebuie“ şi ce „nu se poate“.

Dar să ne referim la viaţa creştină, care face şi obiectul ziarului. Credinciosul se educă de mic sau de când începe să creadă în anumite valori şi comportamente. Trăind într-o societate care se comportă în teorie la fel, dar în practică altfel, el se trezeşte în faţa unei dileme: trebuie să fac ceea ce am învăţat că e bine sau, mai bine zis, „pot să fac“ aceasta fără ca în următoarea clipă să cad de pe scara socială, din cercul de prieteni, de la serviciu sau chiar din familie? O astfel de întrebare cred că şi-a pus fiecare creştin care încearcă să practice ceea ce crede. În România, suntem totuşi fericiţi pentru că avem de-a face cu o societate care acceptă valorile creştine, de aceea nici nu vreau să mă gândesc cât le este de greu creştinilor care trăiesc în societăţi în care majoritatea are altă religie.

M-am gândit de multe ori la cuvintele Mântuitorului: „N-am venit să aduc pace, ci sabie!“ şi cele ce urmează, cu referire la subiectul despre care discut. Deci, creştinismul autentic nu se putea îmbina cu societatea romană sau israelită din timpul Mântuitorului? Ne gândim, totuşi, că mai târziu a apărut un Imperiu creştin - Bizanţul - care aprecia valorile creştine şi le încuraja, dar câte probleme şi schisme nu au fost în perioada bizantină? De aceea, cel ce crede în Iisus şi Îi urmează nu poate avea viaţă fericită alături de cei ce nu cred sau nu Îi urmează. Mi se pare că aceasta este consecinţa logică premiselor din frazele de mai sus. Nu poţi trăi creştineşte, în momentul în care eşti asaltat cu tot felul de oferte de distracţii, petreceri de timp sau moduri de viaţă contemporane. Iar dacă vrei să trăieşti creştinismul, trebuie să te izolezi, măcar mintal, de cei ce nu au aceleaşi norme etice.

Şi aici revenim la ideea comunităţii de creştini. Chiar dacă noi cunoaştem eşecurile construirii unor comunităţi creştine prin excelenţă, în Evul Mediu sau în modernitate, avem totuşi exemplul clar al obştilor mănăstireşti. Un număr de oameni care gândesc şi vor să trăiască după anumite principii, pot face acest lucru formând o mini-societate, cu regulile proprii. Comunităţile de la parohie, tinzând spre o mai bună şi sinceră cunoaştere între membri, pot urma exemplul obştilor mănăstireşti, cu diferenţele specifice, desigur.

Lumea care ne înconjoară, unde domină egoismul şi consumismul, nu are de-a face cu valorile creştine, decât în teorie, deoarece etica ţărilor democratice îşi trage rădăcinile din creştinism. Dar aici asemănările se opresc. Competiţia şi selecţia naturală au devenit crezul şi motto-ul oricărui contemporan care „se descurcă“, chiar dacă el nu se gândeşte la aceasta. Creştinismul este un mod de viaţă, „viaţă în Hristos“, care nu consună cu modul de viaţă al metrosexualului sau al discomanului contemporan. Biserica, deşi nu este în catacombe, la nivel ideologic, este separată de societate. Cetăţeanul care are un mod de viaţă „la modă“ nu cred că ar vrea să audă de poruncile Bibliei sau de sfaturile Părinţilor, căci ar însemna să se schimbe. Creştinul care vrea să trăiască, aşa cum poate el, „în Hristos“, este împiedicat de tot ceea ce vede în afară şi nu se manifestă aşa cum simte.

În ciuda titlului, aş spune totuşi că lumea este aşa cum a fost întotdeauna, numai că raportarea creştinului la ea a fost diferită, de-a lungul veacurilor. Sabia despre care vorbeşte Mântuitorul este anume acest conflict cu „modul de viaţă al lumii“.