Miracole sau minuni?

Se vorbeşte tot mai mult despre miracole, de bioenergeticieni care „săvârşesc miracole” vindecând maladii incurabile etc. Se aşteaptă mereu, de oriunde, miracole care trebuie să vină de undeva, de la cineva ne-numit. E o așteptare pasivă, fără participare duhovnicească, fără invocarea lui Dumnezeu, fără rugăciune.

Substantivul „miracol” are la origine, desigur, ideea de „minune”. Numai că, în timp ce minunile sunt concepute ca fiind săvârşite de cineva, anume de Dumnezeu sau de cei bine­plăcuți Lui: Maica Domnului, sfinţii (în viaţă ori prin moaştele lor sfinţitoare şi tămăduitoare), „miracolele”, în concepţia contem­porană secularizantă, vin dintr-un vag cosmic, din cerul gol de acel Cineva, singurul capabil să le înfăptuiască, ci presupuse a fi săvârşite prin intermediul unor forţe, da!, „supranaturale”, cu care, pesemne, ar fi înzestrate „de la mama-natură” unele persoane. Care „mama-natură”? Cu sigu­ranţă, alta decât aceea căreia Psalmistul I se adresează: „Te slăvesc Doamne, că sunt o făptură atât de minunată”.

Miracolele, deci, se pot asocia, de pildă, curentului de mare impact la scară mondială care se referă la aşa-zisele fenomene paranormale sau la rezultate „spectaculoase” atribuite practicilor yoga, radiesteziei etc. Şi mai degradantă pentru obârşia sacră a ideii de miracol-minune este asocierea cu practicile de magie („albă” sau „neagră”), cu vrăjitoria şi descântecele. Trist este că toate acestea se petrec în cel de-al treilea mileniu creştin și într-o lume a culmilor civilizaţiei materiale, culturale şi spirituale! E drept că toate se asociază, din păcate, într-un contrast izbitor, și cu sărăcia, mizeria (fizică, dar mai ales morală), catastrofele ecologice, bolile incurabile, mortalitatea crescândă etc. De aici, un profund sentiment al deznădejdii în starea lui cea mai acută începe să domine societatea.

Din fericire, avem o alternativă. Și nu una relativă, ci absolută: credinţa adevărată într-un Dumnezeu adevărat şi într-un Adevăr unic, nezdruncinat, iată, de două mii de ani! Avem şi Calea! Iar din cele două - Adevărul şi Calea - rezultă însăşi viaţa veșnică! Toate trei se întrupează într-o Persoană: Iisus Hristos! Chemarea numelui Său, cu smerenie şi cu credinţă adâncă, este singura modalitate de a face să mai coboare pe pământ nu „miracolul” (cuvânt şi noţiune compromise, din motivele enun­țate), ci atributul exclusiv al dumnezeirii care este minunea.

Raportarea creştinismului, respectiv a Ortodoxiei, la minune se face mult mai subtil şi mai complex decât în cazul perceperii miracolului, despre care se spune doar că „se petrece”, că „are loc”. În minune pur şi simplu „se crede” și mai ales „se trăieşte” duhul minunii de către „cei curaţi cu inima”, „blânzi”, „milostivi” şi, în general, de „fraţii mai mici şi mai umili ai Domnului”. Prin ei, prin modul lor nesofisticat, neiscoditor de a crede în Dumnezeul nostru, „Cel care face mi­nuni!”, trăirea minunii se extinde la comunităţi largi, la mulţimile care, ca şi în vremea Mântuitorului, tălăzuiesc în fiecare an pe drumuri prăfoase ori de munte, prin păduri, pe poteci înguste, care conduc la câte un loc de sfinţenie: o mănăstire, un schit, sau numai o peşteră în care s-a nevoit un sihastru, în rugăciune, post şi asceză aspră. Vin cu sutele, cu miile, porniţi cu zile şi nopţi înainte, unii chiar pe jos, să fie prezenți la ceasul privegherilor din ajunul hramului sau al zilei de cinstire a moaştelor „făcătoare de minuni” ale unui sfânt. Alteori, obiectivul pelerinajului jertfelnic este o anume icoană, despre care se ştie, de generaţii întregi, că face minuni. Mai ales icoana Maicii Domnului.

Se formulează adesea aprecieri ironice şi sentinţe malițioase la adresa acestor manifestări numite „pietiste”. „Turmă bezmetică”, „tro­glodită”, „prostime haotică”, „adu­nătură de gură-cască” şi alte asemenea catalogări jignitoare, prin care cei ce le enunță sunt convinşi că exprimă o realitate generală sau însăși definiţia unui întreg popor. Evident, trebuie recunoscute cu regret și amendate ca atare situații de acest gen, evitându-se, totuși, o sentință generalizatoare.

Ar fi minunat, însă, dacă moti­vaţia care stă la baza acestui fenomen de masă, pelerinajul spiritual, ar cuprinde cu adevărat întregul popor! Cu „elite” cu tot... Care este această motivaţie? Nimic mai simplu şi, totodată, mai profund: credinţa. Simplă, curată, jertfelnică - zestre inestimabilă a neamului românesc - ea exprimă, în esenţă, o uriaşă putere de a nădăjdui şi a se încredinţa voinţei, puterii şi iubirii lui Dumnezeu. La această motivație se poate aduce un adagiu, semnificativ pentru conturul moral-spiritual al creș­tinului nostru: o sete de sfințenie, de apropiere de tot ceea ce poate constitui șansa unui contact nemijlocit, senzorial chiar!, cu sfin­țenia, în nădejdea mântuirii. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a formulat cândva o definiție con­cisă și inspirată a acestui „dor” de sfințenie, manifestat în ceea ce numim pelerinaj duhovnicesc: „Pelerinajul, spunea Preafericirea Sa, sfințește timpul vieții terestre și îl deschide spre veșnicie”.

Iată de ce, pe ploaie ori pe vânt, pe viscol sau pe arşiţă, „se aşteaptă minunea”. Nu să se producă imediat, la vedere. Ea este purtată cu evlavie, ca pe o candelă, în suflet. Minunea este trăită şi crezută ca deja împlinită, din clipa în care, după zeci de ore, o zi şi o noapte, fiecare pelerin a putut ajunge lângă racla cu moaştele sfântului sau a putut atinge cu nevrednicie măcar sticla protectoare din spatele căreia chipul din „icoana făcătoare de minuni” l-a privit cu blândeţe. Ade­văratul creştin ştie și crede că harul trece prin toate şi se întâl­neşte cu buzele lui tremu­rătoare, cu mâna sfioasă care mângâie rama sau racla, iar în această întâlnire se simt unul pe altul, oameni și sfinți se înţeleg, intră în comuniune.

Pelerinul pleacă apoi „răcorit” de toată arşiţa obidei, a necazului care l-a pornit la drum, uneori foarte de departe. Cu acea clipă de comuniune cu sfințenia, ocrotită în inimă ca Lumina de Înviere, se întoarce acasă cu nădejde întărită și aşteaptă minunea, sub orice formă i se va arăta aceasta. Aşteap­tă convins că va primi chiar dacă nu exact ceea ce a cerut el, fiindcă, poate, nu aceasta îi e de folos, ci altceva, mult mai bun. Dar sigur va primi!

Pământul României este pre­sărat cu multe locuri în care sfin­țenia izvorăște fie din icoane, fie din peșteri în care stânca mai păstrează șoapta rugăciunii neîncetate a pustnicilor, fie din racle cu sfinte moaște ale unor cuvioși și sfinți, tămăduitori și alinători de toate suferințele trupurilor, dar mai ales ale sufletelor. Între acestea din urmă, prăznuirea și cin­stirea moaștelor Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva de la Iași, „ocrotitoarea Moldovei”, cum este numită, constituie unul din cele mai importante prilejuri de pelerinaj duhovnicesc pentru cre­dincioșii ortodocși din țară și de peste hotare. De fapt, cred că e improprie specificația tradițională de ocrotitoare a Moldovei, întrucât harul și puterea de ocrotire și ajutor emanate din sfintele relicve ale sfinților nu cunosc delimitări geografice şi nici temporale. Ca do­vadă, Sfânta Cuvioasă Parascheva primește ofrandele de evlavie și rugăciune ale pelerinilor, aflân­du-se în „compania” harică a altor mari sfinți, aduși să-i fie oaspeți și uniți în rugăciune, din toate colțurile lumii, la inițiativa, prin strădania și prestigiul de care se bucură Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încă de când se afla în Scaunul de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei.

Amintim prezența, la praznicul Cuvioasei Parascheva, a moaștelor Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat de Mântuitorul la propo­văduirea adevărului credinței ortodoxe, a Sfântului Cuvios Ioan Casian, Sfântului Apostol Pavel și chiar un fragment din „Brâul Maicii Domnului”! Pe Dealul Patriar­hiei, pașii evlaviei i-au purtat pe credincioși spre întâlnirea cu cei trei mari Sfinți Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Grigorie de Nyssa, oaspeții de har ai Sfin­ților Împărați Constantin și mama sa, Elena, ocrotitorii Catedralei Patriarhale și deopotrivă oaspeți ai Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, ocrotitorul Bu­cureș­tilor.

Concluzia firească va fi a­ceas­ta: nimic nu egalează valoarea „sără­ciei cu duhul” a celor care pur şi simplu cred şi aşteap­tă cu smerenie şi răbdare minunea. El, săr­manul, obiditul şi totuşi atât de bogatul duhov­niceşte credincios creștin, şi-a împlinit datoria: a jertfit ostenin­du-se, s-a smerit pocăin­du-se, a implorat ajutor cu lacrimă fierbinte, crezând fără poticnire şi sminteală în mila, puterea şi iubirea lui Dumnezeu!