Moşii de toamnă, zi de rugăciune pentru cei adormiţi în Domnul

Biserica Ortodoxă acordă o atenţie specială pomenirii celor adormiţi în Domnul. Toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor trecuți la Domnul. Între acestea avem trei sâmbete în care se face pomenirea generală a celor dragi plecați în lumea cerească: Moşii de iarnă - sâmbăta ce pecede Duminica Înfricoșătoarei Judecăţi, Moşii de vară - sâmbăta ce precede Dumi­nica Rusaliilor şi Moşii de toamnă, care anul acesta este sâmbătă, 5 noiembrie. Aceste sâmbete numite ale Moşilor sunt dedicate comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor”.

Pomenirile generale ale celor ador­miți în Domnul sunt momente de ru­­găciune pentru creştinii trecuţi din această viaţă. Slujba specifică în Biserica Ortodoxă pentru pomeni­rea celor adormiţi este Parastasul. În ecteniile acestei slujbe se menţio­nează că sunt pomeniţi „toţi cei adormiţi din veac în dreapta credinţă”.

Despre al treilea moment anual de pomenire a celor adormiţi, părintele profesor Ene Branişte, în Liturgica generală, afirmă că sâmbăta Moşilor de toamnă este zi de cinstire a celor adormiţi „prin analogie cu cele două sâmbete ale Moşilor - de iarnă şi de vară”. Tot el precizează că „această pomenire de toamnă a morţilor” este veche, pentru că „în secolul al 9-lea, la Mănăstirea Studion din Constantinopol, una dintre cele două pomeniri generale ale morţilor se făcea în luna septembrie, iar în secolul al 17-lea, liturgistul apusean Iacob Goar spune că grecii făceau a treia pomenire generală a morţilor în prima sâmbătă din octombrie”.

Oricum ar fi, în Biserica Ortodoxă Română regăsim la sfârşit de octombrie şi început de noiembrie această sâmbătă în care facem pomenirea generală a celor adormiţi sub numele de Moşii de toamnă. Acum îi pomenim pe strămoşii, moşii, părinţii, fraţii, surorile, fiii, fiicele noastre trecuţi la Domnul şi „a tuturor sufletelor celor dintr-o rudenie şi seminţie cu noi, care mai înainte au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice”.

Cel mai important lucru pe care-l putem face pentru cei din neamul nostru mutaţi din această lume este rugăciunea, pe care trebuie să o intensificăm mai ales la cele trei soroa­ce de peste an de pomenire generală a morţilor. Spre exemplu, mâine, când sunt Moşii de toamnă, fiecare dintre noi, creştinii ortodocşi, trebuie să meargă la biserică şi să participe la slujba Utreniei, la Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului, unde ne rugăm şi-i pomenim pe cei adormiţi din neamurile noastre.

După tradiţia noastră românească, aducem la biserică colivă și pomelnic cu numele celor adormiţi din familia noastră și aceştia sunt pomeniţi de preot în cadrul liturgic al slujbei Parastasului când la ectenie rosteşte cuvintele: „încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu”, şi citeşte numele celor trecuţi la viaţa veşnică.

Pentru pomenirea celor adormiţi aducem la biserică prinoase: colivă, vin, colaci ş.a., pe care după slujba Parastasului le împărţim pentru sufletele celor adormiţi din neamul nostru. Aceste prinoase reprezintă milostenia pe care o facem noi pentru sufletele celor morţi, cu nădejdea că ei vor dobândi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Lucru pe care-l cerem şi prin troparele din slujbele de pomenire din Biserica Ortodoxă: „Cu duhurile drepţilor, celor ce s-au săvârşit, odihneşte, Mântuitorule, sufletul adormitului robului Tău, păzindu-l pe dânsul întru viaţa cea fericită, care este la Tine, Iubitorule de oameni”.

Rugăciunea pentru cei adormiţi pe care o regăsim în cadrul slujbelor ortodoxe este cea în care mărturisim credinţa noastră că prin Hristos Domnul, Cel Care a călcat moartea cu Învierea Sa, am dobândit viaţă veşnică: „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi, Doamne, odihneş­te sufletul adormitul robului Tău”, fiind pomenit cel adormit pentru care ne rugăm şi-I cerem Mântuitorului să-l sălăşluiască în Împărăţia cerurilor, iertându-i orice a greşit, pentru că nu este om „care să fie viu şi să nu greşească”.

După ce preotul rosteşte această rugăciune, mărturiseşte prin ecfonisul pe care-l spune imediat că în Hristos Domnul stau învierea şi viaţa celor adormiţi: „Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău (se rosteşte numele celui pomenit), Hristoase, Dumnezeul nostru...” Aici se reflectă textul paulin în care Apostolul Neamurilor spune foarte clar şi răspicat: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 20-22). Deci, pentru noi, ortodocşii, cel adormit în Hristos Domnul va învia la Parusie. Când va veni a doua oară Mântuitorul nostru Iisus Hristos întru slava Sa Dumnezeiască pentru a judeca neamul omenesc.

La finalul parastasului, preotul evocă pomenirea veşnică a tuturor celor pomeniţi în cadrul slujbei: „Întru fericită adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi şi le fă lor veşnică pomenire”, iar cei prezenţi în biserici cântă imnul liturgic „Veşnică pomenire”. Părintele profesor Ene Branişte explică semnificaţia acestui moment de la finalul slujbei de pomenire precizând: „Prin cântarea Veșnică pomenire ne rugăm lui Dumnezeu să-Și aducă pururea aminte de cel mort întru Împărăția cerurilor, iar cei vii sunt îndemnați să păstreze neîntreruptă legătura spirituală cu cel răposat, să-l pomenească neîncetat în rugăciunile lor”.

Rugăciunile pe care le facem în sâmbăta Moşilor de toamnă pentru cei adormiţi au ca scop socotirea lor între cei drepţi la Înfricoşătoarea Judecată de la sfârşitul lumii şi sunt modul prin care noi păstrăm vie memoria lor, arătând că ei sunt veşnici cu sufletul, iar cu trupul adormiţi cu nădejdea învierii la Parusie.

În afară de rugăciunile pe care le facem în biserică pentru cei adormiţi, fiecare dintre noi poate oricând să se roage pentru ei rostind cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, odih­nește pe robii Tăi”, şi să le spună nu­­mele, arătând comuniunea cu ei care trece dincolo de moarte şi mai ales conştiinţa că, pomenindu-i, cerem de la Dumnezeu să le dăruiască viaţă veşnică în Împărăţia Sa cea cerească.