Omul-zeu și lumea de mâine

Aș vrea să mărturisesc că, observând lumea din jur, de ceva vreme ajunsesem la concluzia că preocuparea de căpătâi a omenirii actuale este legată aproape exclusiv de lumea materială, că orice idee despre nemurire și viață veșnică a dispărut și subzistă, camuflată, numai în anumite medii eclesiale, iar dacă totuși există la cineva vreo îndeletnicire mai înaltă, aceasta nu depășește planul psihic și are vădite implicații în zona mercantilului. Se pare, însă, că observația a fost una de suprafață, căci privind pro­ducți­ile culturale recente, mă aflu surprins și provocat de anumite mișcări, cel puțin interesante, din „lumea ideilor”, tocmai pe tema îndumnezeirii omului, al cărei germen se pare că nu poate pieri din nici un suflet viu.

Nu e un secret faptul că aspirația omului după Dumnezeu și, implicit, după îndumnezeirea lui e veche de când lumea. Învățătura creștină consemnează că motivul pentru care a fost creat omul pe pământ și, apoi, Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om e acela de a-l ridica pe om din starea de făptură biologică supusă păcatului la cea de dumnezeu după har. Iar Sfântul Athanasie al Alexandriei a exprimat cel mai concis aceasta când a zis: „Pentru aceasta S-a făcut Dumnezeu Om, ca pe om să-l facă dumnezeu!” Și deși au existat perioade în care acest țel al omului a fost dat uitării, e îmbucurător să constați că nu s-a pierdut cu totul, ci încă există, că oricând poate reapare în conștiința umană, dacă nu e pervertită. De aceea s-ar putea spune că ideea de nemurire și îndumnezeire a omului nu e una la care s-a ajuns în mod progresiv prin evoluția gândirii, ci corespunde unei nevoi înnăscute a conștiinței. Dovadă în acest sens stă vechimea acestei aspirații, care se identifică cu însăși originea omului, după cum consemnează Biblia, chiar de la prima ei pagină. Încă și gândirea mitologică, mai puțin elaborată teologic, arată prin Epopeea lui Gilgameș, datată la începutul mileniului al III-lea î.Hr.!, că aspirația fundamentală a omului e căutarea nemuririi.

După ce vremi îndelungate această idee a căzut în desuetudine din cauza domniei materialismului și a laicizării cvasitotale a societății, reapare astăzi nu datorită revirimentului spiritua­lității creștine, ci sub influența progresului tehnologic, la diverși gânditori atei. Ultimul dintre ei, Yuval Noah Harari, vestește noua divinizare a omului în lucrarea Homodeus. În viziunea lui, îndumnezeirea omului se va realiza în viitorul apropiat, prin lucrarea biotehnologiilor ce vor optimiza în mod absolut fiecare organ al omului. Vor fi astfel eradicate bolile, se vor realiza îmbunătățiri genetice, creierul uman va fi co­nectat la nanocomputere apte să dețină toată informația lumii, iar acest fapt va face cunoașterea să fie, practic, nelimitată. Omul va deveni, astfel, o făptură biotehnologică cu atribute divine.

Ceea ce pare ciudat în acest scenariu e transformarea lineară, evolutivă a omului dintr-o făptură limitată și muritoare într-o divinitate hibridă biotehnologică, în cadrele unei lumi corupte, precum oamenii-roboți din unele filme SF. Din acest punct de vedere, perspectiva lui Noah Harari nu e altceva decât continuarea logică a materialismului dialectic și științific din sec. XIX-XX, de aceea și ajunge la concluzia: „Homo sapiens, așa cum îl știm acum, va dispărea într-o sută de ani”. În predicțiile lui, însă, nu vorbește nicăieri despre o transformare calitativă a omului, despre salvarea sufletului, despre o altă viață într-o lume superioară. De aceea, din perspectivă filosofică, ideile lui Harari nu se ridică nici până la nivelul celor din Epopeea lui Gilgameș, care, în ciuda primitivismului mitologic, are atâta intuiție încât să nu caute nemurirea în această lume, ci în cea de dincolo. Nu mai insist pe o comparație cu teologia creștină care trece de la intuiție la revelația despre îndumnezeirea omului nu aici, în cadrele acestei lumi corupte, ci în Împărăția lui Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol Pavel a sintetizat magistral cadrul în care se va realiza îndumnezeirea astfel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9).

Privind printr-o prismă creștină, se poate afirma, fără rezerve, că predicțiile lui Noah nu se vor împlini niciodată, întrucât din ecuația lui, consecventă concepției materialiste, e ignorat faptul că trupul nu poate deveni nemuritor fără suflet și că sufletul reclamă, dincolo de materie, specificitatea de a crește într-o relație de iubire cu Făcătorul lui. Aceste erori antropologice vor conduce la eșecul cert al ideilor transumaniste, chiar în mai puțin de 100 de ani. Pe ce ne bazăm? Pe precedentul-avertisment biblic despre catastrofa îndumnezeirii omului fără Dumnezeu, ce l-a avut ca inspirator, după cum știm, pe urâtorul de oameni diavol (cf. Gen. 3, 4-5). Aici se înscriu aspirațiile transumanismului, însă sub veșminte biotehnologice.