Orbi şi orbi

Dacă vă propuneţi să vizualizaţi tabloul vindecării orbului din apropiere de Ierihon, veţi fi impresionaţi de modul disperat în care bietul nevăzător se agaţă de speranţa numită Hristos, pentru a vedea (din nou?) creaţia lui Dumnezeu. Pericopa citită în Duminica a XXXI-a după Rusalii (Luca XVIII, 35-43) este un popas în care cugetăm asupra puterii lui Dumnezeu, egală doar cu mila Sa pentru cei făcuţi de El. Rugăciunea fierbinte, permanentizată în cadrul tuturor slujbelor ortodoxe, "Doamne miluieşte", îşi are rostul şi justificarea în nenumăratele moduri prin care Tatăl cel ceresc a arătat grijă faţă de noi. Nu ne asemănăm cu acel nefericit neputincios? Nu este strigătul lui insistent, chemarea noastră după ajutor? Îl vedeţi cum stă lângă drum, ignorat şi desconsiderat de toţi, dar tresărind când aude că se apropie Iisus Nazarineanul? Observaţi că dezolanta imagine a unui trup în care sufletul nu-şi poate deschide ferestrele către exterior se transformă într-un cavaler dispus să înfrunte pe cei ce insistent îi cereau tăcerea. El, nebăgat în seamă decât de cei ce se milostiveau spre el, atrage atenţia, făcându-i pe cei din jur să-l vadă. Deoarece trecerea lor nepăsătoare pe lângă el nu poate fi explicată altfel. El era lipsit de ochii trupeşti, dar aceştia, mult mai grav, nu-i aveau pe cei duhovniceşti. Împietrirea inimilor lor, cauza nu doar ferecarea pungii cu bani, ci şi, iată!, împiedicarea acestui amărât să păşească pe drumul vindecării. Nu doar că nu îl ajutau, ba chiar îl obstrucţionau, îi făceau rău. Nu aţi păţit niciodată la fel? Nu s-a întâmplat să fiţi ignoraţi de cei din jur, ba, mai mult, atunci când nădejdea a licărit motivat în suflet, să fim sfătuiţi, diplomatic sau nu, să tăcem, să abandonăm lupta, să cedăm, să ne vedem de treabă?

Fragmentul evanghelic mai sus-menţionat nu este o istorie şi atât. Este un model al felului în care se petrec lucrurile în umanitatea noastră căzută şi înviată. Dispreţuit, jignit şi ignorat, orbul întruchipează omul părăsit de cei din jur, aruncat în hăul deznădejdii, acolo unde sărăcia, foamea, frica sunt mai uşor de suportat decât conştientizarea sentimentului că eşti neglijat, că nu contezi pentru nimeni. Din păcate, suferinţa orbului se repetă, nu, nu la porţile Ierihonului, ci la uşa oricărei societăţi însingurate, egoiste şi secularizate. A oricărei comunităţi pentru care gestul Domnului a rămas un act frumos, dar imposibil de reluat. Şi asta pentru cei care ştiu că Hristos a spart bariera indiferentismului celor care îi cereau orbului să tacă, preferând dialogul. Pesemne că şi aceştia vor fi fost surprinşi că orbul nu cere bani sau mâncare, ci tămăduire. Pentru că, de multe ori, nici nu ne imaginăm care este dorinţa celui care stă cu mâna întinsă sau cu privirea agăţată în gol. Şi, din fericire, pot ilustra această frază cu întâmplarea unui prieten. Trecând pe lângă un cerşetor, murdar şi deznădăjduit, i-a dat un bănuţ. După care a făcut ceva ce foarte puţini concep să facă: s-a aşezat lângă el şi a început să poarte o conversaţie. A aflat povestea lui, dar, mai important, a văzut ceva ce trecătorii ce îi priveau pe cei doi, discutând pe caldarâm, nu înţelegeau. Un om orbit de supărare şi disperare, vindecat de gândul inutilităţii şi al dispreţului general de către un suflet ce a ghicit nu doar palma întinsă, ci şi o inimă cerşind o îmbrăţişare, o vorbă bună. De atâtea ori, cei de lângă noi pretind un mic gest de atenţie din partea noastră şi, de tot atâtea ori, ignorăm acest aspect. Eroare mare, deoarece am putea transforma o relaţie oarecare într-una de prietenie, aşa cum orbul de la Ierihon a arătat faţă de Binefăcătorul său: "Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu" (v. 42-43).

" Fragmentul evanghelic mai sus-menţionat nu este o istorie şi atât. Este un model al felului în care se petrec lucrurile în umanitatea noastră căzută şi înviată. Dispreţuit, jignit şi ignorat, orbul întruchipează omul părăsit de cei din jur, aruncat în hăul deznădejdii, acolo unde sărăcia, foamea, frica sunt mai uşor de suportat decât conştientizarea sentimentului că eşti neglijat, că nu contezi pentru nimeni."