„Paştele permanent“

Omul este proprietar divin, tâlcuiam acum două numere, prin aceea că are de la Dumnezeu suflet şi timp, daruri divine, „bunuri“ dumnezeieşti. Cele două daruri ale tale de bază, fără de care nici n-ai putea să exişti, sufletul şi timpul, te fac o făptură cu responsabilitate cosmică şi deopotrivă supranaturală, faţă de Dumnezeu, prin care se împlineşte menirea ta cea mai tulburătoare, de gestionar al vieţii şi al morţii tale. Căci sufletul este energia vieţii, iar timpul te poartă inevitabil spre moarte şi înviere. Este ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi făcut participanţi la taina vieţii şi la taina morţii, adică ne-ar fi aşezat, oricât de puţin, stăpâni pe viaţă şi pe moarte, pe viaţa noastră şi pe moartea noastră.

„Pelerinajul nostru pe pământ este un Paşte permanent, o continuă traversare a morţii spre o nouă viaţă“ (Kallistos Ware, „Împărăţia lăuntrică“, Cristiana 1996, p. 21). Oare nu eşti tu, prin această trăsătură divină a răspunderilor tale, participant la cele mai teribile taine: moartea şi viaţa, în fapt, moartea şi învierea, culminând cu învierea cea de tot, în veşnicia luminii ori spre osânda cea veşnică?!

Proprietatea ta se întinde, iată, pe tărâmurile tainei, de dinaintea venirii tale şi de după plecarea ta în călătoria din care nimeni nu s-a mai întors. Cât de tulburător este să înţelegi că nu eşti doar aici, cu cele de pe pământ, căci tu mori şi învii, adică eşti deopotrivă cu cele veşnice, iar acestea sunt şi ele la tine. Unde, în care depozit sunt ele tezaurizate? În depozitul sufletului tău, în ceea ce noologia abisală numeşte inconştient. Psihologii cei trei, Freud, Jung şi Szondi, au identificat trei faţete ale inconştientului - individuală, genealogică şi de specie. Inconştientul este deci de trei tipuri: individual, genealogic şi de specie. Noi suntem, iată, purtători, în adâncurile noastre sufleteşti, a celor trei tezaure prin care pot fi tâlcuite înţelesuri suprafireşti ale sufletului sălăşluit în noi prin dumnezeiască însuflare: purtăm în adâncurile noastre toată genealogia neamului nostru, dar şi toată omenirea şi, deopotrivă, toată biografia noastră, unitatea aceasta trans-istorică, suprafirească, pulsează întreagă şi întregitoare în fiecare respiraţie a clipelor vieţii noastre. În toată clipa ce ni s-a dat pulsează, sunt atotprezente, sufletul şi tot trupul nostru. De aceea, să fim atenţi cu această avuţie care este clipa cea repede, cum a identificat-o poetul, căci ea este purtătoare de întreguri în care se unesc cele de aici şi cele de dincolo, în care sunt perpetuu coimplicate cele trei totalităţi: întregul făpturii noastre, cu toate vârstele ei, întregul neamului nostru, începând cu vreunul dintre fiii protopărinţilor noştri, şi întregul speciei omeneşti, începând cu protopărinţii noştri şi încheind cu strănepoţii vremurilor de pe urmă, ai apocalipsei celei mari, care ne va readuce pe toţi la marea întâlnire, a tuturor timpurilor şi a toată omenirea.

Oare nu răzbate vederii noastre duhovniceşti, din adâncuri de înspăimântătoare taine, tabloul acesta al bietei omeniri înaintând ca un fluviu uriaş, adunându-se de prin văile de amar şi lumină ale virtuţilor şi păcatelor celor multe spre marele loc de lumină al marii şi copleşitoarei întâlniri!? Prin calitatea noastră de proprietari divini se lasă tâlcuită această avuţie teribilă a noastră: sufletul şi timpul, viaţa şi moartea, moartea şi învierea, cele de demult şi cele de după aceea, cele din vreme şi cele fără de vreme. Murind şi înviind cu toţi şi cu toate, în fiecare clipă, ca să putem învia cu viaţa cea veşnică şi cu întâlnirea cea mare de la sfârşitul veacurilor. E bine, de aceea, să nu uităm să repetăm mereu cu poetul cel mare, cu dreptul Eminescu: „.. Să nu se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat“. Să nu ratăm cu clipa minunea tainică a marelui dar divin, primit prin harul jertfei lui Dumnezeu, paştele permanent, ca al doilea dar divin dobândit de omenire prin Iisus Hristos, Domnul nostru.