Patriarhul Teoctist sau când trecerea la cele veşnice se traduce prin duioasă amintire

Când păşeam pragul Catedralei Pa­tr­i­ar­ha­le, făceam me­reu, cu evlavie, o în­chinăciune la mormântul vred­nicului de pomenire Pa­triarh Teoctist. Lespedea de pe mormânt, măiestrit dăltuită în marmură albă, acoperă vremelnic trupul celui de-al cincilea întâistătător al Bisericii Or­to­do­xe Române. În fiecare di­mi­nea­ţă, candela primenită răspân­deş­te în jur lumină, aşa cum răs­pândea în jurul său cel pentru care se aprinde întru netre­că­toare anamneză (pomenire).

La trecerea sa întru cele veşnice, clopotele tuturor bise­ricilor din România au sunat cu jale îndelung. S-au făcut ru­gă­ciuni stăruitoare, scrisu-s-au pa­gini elogioase, s-au realizat emisiuni şi transmisii în direct aproape la toate posturile de radio şi televiziune, atât din ţară, cât şi de peste hotare. De atunci, numele său a fost trecut în rândul celor adormiţi în mai toate pomelnicele, între ctitorii multor mănăstiri şi biserici, ai unor catedrale, eparhii, instituţii şi fundaţii bisericeşti. Dar, mai mult decât atât, numele său a fost trecut în Cartea Vieţii de la Tronul Mielului (Apocalipsa 13, 8).

Au trecut şapte ani de când numele i-a fost adăugat alături de cele ale predecesorilor săi, pe care i-a cunoscut şi cărora le-a fost aproape în diferite împrejurări.

Au trecut anii de când bă­trânul Patriarh a fost chemat la ceruri. Credincioşii continuă să vină la Catedrala Patriarhală şi să întrebe: unde este mormântul Patriarhului Teoctist? Ră­mân apoi lângă lespedea de mar­mură aşa cum au stat la început de august 2007, ceasuri la rând, pentru a primi o ultimă binecuvântare. Patriarhul Teoc­tist s-a regăsit în fiii săi du­hov­niceşti, iar acum cei care îi păs­trează vie amintirea îl aşază cu sfială şi nostalgie în pomelnic şi tresar cu emoţie atunci când aud pomenindu-i-se numele la Vo­ho­dul mare şi la slujbele îndă­ti­nate, săvârşite după rânduială, nu doar la Catedrala Pa­tri­ar­hală, ci în toate bisericile ro­mâ­neşti.

S-a împlinit grabnic sorocul celor şapte ani fără arhiereul şi omul care a preţuit şi a iubit Bi­s­e­rica, monahismul şi buna rânduială încă din tinereţile sale. Ani de aduceri aminte, de ru­gă­ciuni şi de dor.

Şapte ani fără Patriarhul Te­oc­tist! Îmi aduc aminte de ziua aceea a sfârşitului de iulie 2007, când bătrânul Patriarh a fost chemat la ceruri. Ştiam toţi că pur­ta crucea (povara) celor aproa­pe 93 de ani, dar parcă ne aşteptam să mai rămână prin­tre noi. Foarte rar se întâmplă ca o moarte survenită la o vârs­tă înaintată să surprindă într-o asemenea măsură. De ce oare? Oamenii se obişnuiseră cu căl­du­ra şi bunătatea inimii sale, cu zâmbetul părintesc, cu predicile care fascinau auditoriul.

Şapte ani fără Patriarhul Teoctist! Detractorii lui s-au mai liniştit puţin, dar nu în totalitate. Continuă să critice şi să amintească o aşa-zisă „vi­no­vă­ţie“ a celui care a „acceptat dărâ­ma­rea unor biserici“. Uită voit să pomenească de faptul că, tot în vremea lui, s-au construit şi s-au sfinţit, în tot spaţiul românesc, câteva mii de biserici noi, unele adevărate catedrale, zi­dite printr-un elan nemaiîntâlnit atât înainte, cât şi după momentul decembrie 1989.

Nu amintesc nici de sfinţii români canonizaţi, de eparhiile nou-înfiinţate, de numărul mare al episcopilor hirotoniţi, cum n-a avut, niciodată până atunci, Biserica Ortodoxă Română.

Şapte ani de aduceri-aminte, de rugăciuni şi dor! Numele îi este pomenit şi evocat printre la­crimi şi zâmbete. Zâmbete pentru zicerile înţelepte, pentru vocea caldă, pentru bunătatea ini­mii şi puterea de iertare, iar lacrimile pentru neaşteptata plecare...

Ce a lăsat drept moştenire Pa­triarhul Teoctist? Amintirea unui ierarh credincios, iubitor al Liturghiei şi al Tradiţiei Bi­se­ricii, cald şi binevoitor cu seme­nii săi.

Monah din fragedă tinereţe, şi-a îndreptat paşii la începuturi către Sihăstria Voronei, solita­rul schit sfinţit prin rugăciunile Sfântului Cuvios isihast Onu­frie, unde a învăţat, la început de drum monahal, iubirea pentru Liturghie şi pravilă, iubirea pentru Biserică, iubirea pentru dulcea Moldovă şi pentru în­tre­gul pământ românesc, iubirea pentru cei din preajmă, cu gene­roasă măsură.

Recunoştinţa faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu a fost între preocupările vieţii sale.

Am avut prilejul şi bucuria să-i fiu alături în anumite momente ale vieţii şi slujirii sale. La Mănăstirea Neamţ, unde a poposit de nenumărate ori, l-am văzut grijindu-se de bătrânii monahi ai istoricei chinovii, cinstindu-i şi alinându-le neajunsurile şi neputinţele vârstei. Îşi aducea mereu aminte de în­tâm­plări mai vechi sau mai noi, cu parfum de busuioc şi flori din pă­durile de munte. Aşa a rămas în toţi anii Patriarhul Teoctist. Un monah smerit, rugător, neuitător, cald la suflet. Simţeai bunătatea sa şi atunci când te mustra. Era mustrarea părintelui, în care nu se regăseau urme de răutate. Vorba lui molcomă, cuvântul care aducea mân­gâiere şi linişte erau ascultate cu nesaţ de fiecare în parte. Strălucirea omiliilor reieşea din simplitatea, dar şi din profunzi­mea cuvintelor. Erau trăirile şi sim­ţămintele unui părinte-mo­nah care păstrase în îndelungata slujire arhierească fiorul, râv­na şi evlavia primelor zile ale noviciatului din liniştea netulburată a chinoviei.

Intra uşor în dialog cu alţii. Cu cei mari şi cu cei mici, cu oamenii simpli, de care era legat prin obârşia sa, dar şi cu cei din înaltele dregătorii. Până în ultima zi a vieţii şi-a păstrat nea­tinse comoara din inimă şi în­ţe­lep­ciunea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. (Va urma)