Pe munte sau în cetate

Amma Sincletica a zis: „Mulți din cei de pe munte (călugării) fac ce fac și oamenii din lume și ajung la pierzanie. Da, se poate ca trăind în mijlocul mulțimii să fii singur, prin voință și, invers, ca trăind singur (în chilie) să fii cu mintea în mijlocul mulțimii”.

Gândul acestei monahii, care și-a trăit viața în asceză dură, înțelege că pe calea duhovnicească există o tensiune între viața exterioară și cea lăuntrică, între condițiile în care trăiești și manifestările duhului. Modul de viață are, fără îndoială, o influență asupra calității vieții spiritului, dar locul în care trăiești (pe munte, călugăr, sau în cetate) nu garantează mântuirea. Simpla retragere fizică din lume și îmbrăcarea hainei monahale nu echivalează automat cu o viață sfântă. Este foarte posibil, avertizează maica, să trăiești în izolare, dar fără să îți fi înfrânt patimile și fără să îți fi curățit mintea și inima. Poți să trăiești în izolare, dar lumea ta interioară să fie aglomerată, să fie populată de gânduri și de amintiri care să îți ocupe întregul orizont și să te țină departe de Dumnezeu. Acești oameni pot cădea în ispite la fel ca cei din lume, fiind corupți de patimi mai mult sau mai puțin rafinate (iubire de sine, judecata aproapelui, lăcomie, mândrie etc.). În plus, aceștia pot fi afectați și de iluzia că se găsesc pe o cale duhovnicească și că se mântuiesc doar datorită poziției lor exterioare.

Spre deosebire de aceștia, amma Sincletica zice că este posibil ca cineva să trăiască în mijlocul zarvei lumii și să fie singur. Adică să își aibă mintea și inima unite cu Dumnezeu și interiorul său să fie golit de gânduri deșarte. Acest tip de singurătate nu ține în mod fundamental de izolarea fizică, ci de purificarea minții și a gândurilor de orice balast, pentru a menține centralitatea lui Dumnezeu.

Cuvântul maicii Sincletica este un avertisment și o încurajare. Amma avertizează că forma exterioară a vieții duhovnicești nu este suficientă: poți fi în mănăstire și totuși să trăiești „în lume” cu mintea. Și, în același timp, încurajează pe cei din lume: prin asceză și o viață interioară activă se poate atinge sfințenia și trăirea reală în Dumnezeu chiar în mijlocul tumultului.

Discernământul ne arată că mediul înconjurător, contextul este important, fără ca determinarea lui să fie ultimă, definitivă. Lupta este mai ales cu gândurile, dorințele și mișcările lăuntrice. A trăi în chilie, dar a avea mintea mereu răspândită în grijile lumii, în fantezii, în mândrie sau în dorințe, înseamnă a pierde sensul retragerii. Dimpotrivă, a fi în lume, dar a-ți păzi inima, a te ruga, a sluji aproapelui cu smerenie și dragoste, înseamnă a înainta pe calea mântuirii.

Înțelegem de aici, în plus, că Evanghelia ni se adresează tuturor, în aceeași măsură și că, indiferent unde ne aflăm, avem posibilitatea de a ne mântui, dar există și riscul permanent al căderii.