Pelerini în era vitezei

Stau zece-cincisprezece ore sau chiar o zi întreagă, pentru ca mişcarea greoaie a unui rând ce pare fără capăt să îi aducă faţă în faţă cu sfinţii. Chiar dacă sunt obosiţi, nemâncaţi, însetaţi sau veniţi de la mari depărtări, pelerinii găsesc în ei înşişi puterea de a-şi continua drumul, iar întâlnirea pentru care s-au ostenit le este în acelaşi timp hrană, bucurie şi odihnă.

Pentru mulţi dintre noi, obişnuiţi cu un ritm de viaţă alert, aflaţi mereu în căutarea soluţiilor celor mai rapide, în veşnică economie de timp, pelerinajul poate părea o practică cel puţin anacronică, un crâmpei de tradiţie sau chiar o fărâmă de Ev Mediu, planând debusolată în plină eră postmodernă. „La ce bun să stau la un rând kilometric, când sfintele moaşte sunt oricum expuse în catedrală tot timpul anului?“ este una dintre întrebările cu care ne consolăm de multe ori în preajma hramurilor, când oameni mult mai în vârstă şi mult mai neputincioşi ne oferă gratis lecţii de răbdare.

Deşi este practicat din timpuri imemoriale, parcă niciodată pelerinajul nu a apărut într-un contrast mai intens cu vremurile şi mentalitatea oamenilor decât astăzi. Mărturii antice ne istorisesc despre călătorii iniţiate atât de către oameni de vază, cât şi de către poporul simplu, în căutarea oamenilor şi locurilor cu o semnificaţie spirituală aparte. În ultimele secole, astfel de călătorii şi-au pierdut treptat dimensiunea spirituală, în favoarea uneia recreative. Astfel, pelerinul căutător al locurilor sfinte a devenit subit turistul interesat în primul rând de recreere şi relaxare. Cu toate acestea, valenţa vindecătoare şi restauratoare a pelerinajului pare să nu fi fost nicicând mai actuală.

În primele pagini ale Evangheliei după Matei, scriitorul biblic nu prezintă precepte morale, nici nu schematizează conţinutul a ceea ce urmează să expună în continuare, ci pur şi simplu istoriseşte un pelerinaj. Conduşi de o stea, trei bătrâni cărturari, numiţi generic „cei trei magi de la Răsărit“, au pornit din ţinuturile lor, străbătând câmpiile aride ale propriilor neputinţe, deschizându-şi drum prin deşert, în căutarea Pruncului Mântuitor.

Date fiind condiţiile de transport, hrană sau igienă ale acelor vremuri, putem presupune că nici pentru cei trei călători nu a fost tocmai simplu a porni într-un pelerinaj a cărui destinaţie era mai mult intuită şi simţită în adâncul inimii, decât cunoscută cu exactitate. Cu siguranţă că au întâmpinat dificultăţi în drumul lor, din partea locurilor necunoscute sau a vârstei înaintate pe care o aveau. Dar hotărârea şi încrederea în Cel pe Care sperau să-L întâlnească au învins şi când L-au întâlnit pe Prunc n-au făcut decât ceea ce deja începuseră încă din momentul în care au pornit în călătorie: au adus Domnului, în dar, aurul dragostei, smirna cuviinţei şi tămâia dificultăţilor prin care au trecut. Apoi, cei trei dispar subit din prim-planul istoriei mântuirii. Ei se retrag smerit şi cuviincios aşa cum au şi venit. Probabil că s-au reîntors în ţările lor de origine, acolo unde au vestit şi altora taina călătoriei lor şi marele dar primit pe parcursul şi la finalul acesteia: binecuvântarea de a fi ajuns pe urma stelei miraculoase până la locul unde S-a născut Cel fără de început.

Citind cu atenţie istoria celor trei crai de la Răsărit, distingem etapele care se succed în desfăşurarea oricărui pelerinaj: chemarea, răspunsul, steaua călăuzitoare, întâlnirea, întoarcerea, vestirea. În plan spiritual, aceste etape marchează călătoria interioară a fiecărui om care ascultă chemarea şi urmează stelei luminoase care îl poate conduce către Părintele său ceresc.

Chiar dacă nu suntem practicanţi fervenţi ai pelerinajului în sens propriu, mulţi dintre noi ne aflăm pe una sau alta dintre treptele pelerinajului interior. Iar cei care încă nu suntem putem urma exemplului magilor care au pornit în călătoria vieţii lor, învăţând cum să-L caute pe Domnul şi care sunt semnele după care trebuie să se orienteze. Cu toate acestea, pe unii oameni entuziasmul pelerinajului nu îi atrage nicidecum, în nici una dintre formele sale. Aceştia preferă să rămână pe mai departe acasă, mulţumiţi cu doza de siguranţă a locurilor cunoscute şi aparent prietenoase. Sau optează, în spiritul vremurilor, pentru varianta exclusiv turistică, recreativă, a călătoriilor.

Foarte mulţi însă reuşesc să găsească o formulă care îmbină bucuria spirituală a pelerinajului cu dimensiunea recreativă şi reconfortantă a excursiilor, călătoriilor sau drumeţiilor. Mulţi turişti devin astfel pelerini, descoperind, pe lângă plăcerea de a călători, bucuria regăsirii de sine în întâlnirea cu oameni sau locuri sfinte.