Pentru o Europă creştină

Umanitatea trece prin momente de cumpănă care par să-i clatine din temelii viziunea roz asupra viitorului. În acest context, este evident că timpul soluţiilor confortabile şi comode, care dădeau oamenilor o falsă împăcare a conştiinţei, a trecut. Dacă mintea omului părea hotărâtă să accepte scenarii existenţiale de tipul celor imaginate la Hollywood, care stimulează puternic spiritul de aventură, iată că natura umană este prea puţin dispusă să şi le asume în realitate. Astăzi, când cataclismele naturale sau artificiale tulbură viziunea optimistă asupra viitorului, se pune din ce în ce mai mult accentul pe trăirea adevărului ca factor de stabilitate socială.

Europenii, surprinşi în primul rând de faptul că nu mai cred în aceleaşi lucruri, au reacţionat printre primii la aceste evenimente declarând că aventura multiculturalistă s-a încheiat. Din punctul lor de vedere, logica absurdă a adevărurilor multiple, potrivit căreia "poate fi şi aşa, dar şi altfel" - ce a condus la relativismul adevărului şi, în cele din urmă, la un solipsism care nu mai accepta în definitiv nici un adevăr -, a eşuat. Cu alte cuvinte, aceştia consideră că ravagiile produse de premisele dublului adevăr - şi asupra cărora a atras atenţia cu mult timp în urmă academicianul Virgil Cândea - s-au produs pe fondul absenţei "efortului interior de a se convinge şi de a trăi caracterul axiomatic al adevărului".

Dificultăţile contemporane demonstrează că idealul umanist al înnobilării prin cultură pentru a conduce mulţimile - care a dat naştere unei false intelectualităţi, compusă din oameni într-adevăr instruiţi, dar fără convingeri profunde - este depăşit. Din punct de vedere creştin, problema multiculturalismului, care impunea în cazuri simple un număr imens de soluţii diferite, trădează grava dezorientare sufletească a intelectualului contemporan. Parafrazând o expresie celebră a pr. prof. Dumitru Stăniloae, putem spune că bâjbâielile cărturarilor contemporani nu sunt altceva decât "expresiile fragmentare ale permanentului cuvânt interior", grav alterat însă de o conştiinţă laxă şi labilă. Astfel, decadenţa morală ireversibilă determinată de promovarea continuă a nonvalorilor în toate domeniile peste tot în lume este una din simptomele aventurii înnobilării prin cultură de dragul dobândirii puterii lumeşti.

Acţiunea proniatoare a lui Dumnezeu în lume lasă urme vizibile în istorie, pe care un ochi vigilent şi experimentat nu se poate să nu le întrezărească. Şi, cu toate acestea, parcă pentru a îndepărta şi mai mult mulţimile de făgaşul tradiţional creştin, tendinţele accentuate de secularizare indică postmulticulturalismul drept viitor model cultural european. Deja, din cauza avatarurilor culturale implantate şi la noi în ţară, caracterul ospitalier tradiţional al poporului român aproape că a dispărut. Să însemne, oare, posmulticulturalismul sfârşitul omului afabil (Homo sapiens communis)? Iată un motiv pentru care "posmulticulturalismul" - indiferent dacă se va adopta sau nu această denumire confortabilă care nu dezvăluie culoarea, ci arată că este vorba doar de ceva "după" - să nu reprezinte o viitoare identitate culturală europeană.