Persoană şi nume

Când în menghina ideologiilor taina persoanei umane era strivită şi sugrumată în "uniformitatea cretinizantă" (Aldous Huxley), condeiul părintelui Stăniloae liturghisea la altarul unicităţii omului, elaborând un remarcabil tratat de antropologie creştină în cheie hristologică, "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu" valorizând şi semnificaţia numelui într-o teologie a persoanei: "Unicitatea persoanei umane, dar şi valoarea ei pentru celelalte, se arată şi în faptul că poartă un nume distinct şi răspunde ea însăşi când e chemată pe nume."

Numele are o funcţie particularizatoare, e o pecete a persoanei umane care o descoperă în vocaţia ei unică şi de neînlocuit. În Taina Sfântului Botez fiecare om primeşte această pecete a unicităţii, harisma propriei existenţe ce îl scoate din anonimat şi îl aşază într-o inconfundabilă relaţie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Numele este fania existenţei unice, dar şi mărturia existenţei în comuniune: "Numele ce-l port - spune părintele Stăniloae - nu e pentru mine, ca fiinţă singulară, ci indică relaţia sau legătura mea cu alţii, iar numele altora relaţia lor cu mine, în distincţia lor. Numele indică relaţia unuia cu altul ca persoane unice, dar nu o simplă relaţie memorială, formală, statistică, ci afectivă, ontologică."

Intimitatea şi apropierea sufletească faţă de un om o manifestăm când îi rostim numele de botez, mai ales în formă diminutivală. Diminutivul e o tandră cuprindere a persoanei celuilalt, o şi mai adâncă particularizare a lui în relaţie strict cu noi. Prin diminutiv aşezăm în pecetea de unicitate a cuiva gingăşia noastră. Apelul după numele familiei sau al neamului e o apropiere generoasă, cordială, dar vizează mai puţin persoana concretă, ci o înscrie pe aceasta într-o genealogie: "un nume de familie este un lucru pe care îl putem trata cu deosebit interes, pentru că adună întregul nostru trecut într-un singur cuvânt, iar, dacă ne gândim şi la alţi oameni în termenii aceştia, numele oamenilor ar putea prinde viaţă. În loc să fie expresia unicităţii cuiva şi a acestei unicităţi care ar apărea în relaţia noastră cu persoana respectivă, numele de familie ne-ar pune dintr-odată în legătură cu această persoană unică şi, prin ea, cu o întreagă lume de fiinţe..." (Mitropolitul Antonie de Suroj).

În Biserica Ortodoxă există slujbele de pomenire pentru cei decedaţi, precum şi tradiţia pomenirii celor vii, dar şi a celor adormiţi în Sfânta Liturghie, în special la Proscomidie. Citirea de către preot a pomelnicelor nu e vorbărie goală, moment de relaxare. Pomenirea numelui cuiva înseamnă prezenţa aceluia. Comunitatea liturgică, prin pomenirile pe care le face, mărturiseşte existenţa veşnică a persoanei în unicitatea nealterată, se roagă pentru ea, "îi trimite puterea de viaţă", dragostea şi atenţia ei. Pomenirile la ectenii, aceste "pârguri euharistice", după expresia lui Olivier Clement, înseamnă întâlnire, comuniune, "legătură tainică, afectivă şi de nedesfăcut". Mitropolitul Antonie de Suroj în cartea "Şcoala rugăciunii" dă mărturie evidentă despre importanţa pomenirii cuiva în rugăciune: "Dacă rostim insensibili numele oamenilor înaintea lui Dumnezeu, folosim aceste nume ca pe nişte etichete, golite de substanţă, relaţia noastră este de slabă calitate; dar dacă pronunţăm aceste nume având conştiinţa importanţei gestului, atunci rugăciunea noastră devine nu doar aducerea unei persoane pe braţele noastre întinse, ci ne leagă de această persoană cu o profunzime nu de compasiune, nu de dragoste, ci de identificare, de împărtăşire, de solidaritate, întemeind o relaţie de cu totul altă calitate".

" Citirea de către preot a pomelnicelor nu e vorbărie goală, moment

de relaxare. Pomenirea numelui cuiva înseamnă prezenţa aceluia."