Popoarele Învierii

Nici un eveniment din istorie nu a marcat atât de profund societatea umană cum a făcut-o Evanghelia mântuirii în Hristos cel înviat din morţi. Cu toate că, în timpurile mesianice, rânduielile omeneşti nu aveau capacitatea de a acorda un loc în agenda socială pentru Învierea Domnului.

Aşa precum nu s-a găsit un loc în casă, la Betleem, pentru Fecioara Maria care se pregătea să nască pe Mesia, după răstignirea Mântuitorului Hristos, puternicii zilei s-au străduit să şteargă orice urmă a prezenţei Domnului din evidenţele lor şi din sufletele oamenilor. Mormântul Domnului din grădina Ghetsimani era străjuit de ostaşi înarmaţi, ca să se rupă orice legătură cu lumea noastră de aici. Morţii cu morţii, viii cu viii, ar cugeta senin Eclesiastul. Însă îngerul Domnului îi răspunde: Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus (Marcu 16, 6).

Cel care odinioară hrănea mulţimile în pustie, care vindeca pe bolnavi în mijlocul multor admiratori, intra triumfal în Ierusalim, întâmpinat cu stâlpări de finic şi cântarea Osana, se află acum, în taina nopţii, în singurătatea umană plină de comuniune divină. Învierea Domnului este copleşitoare şi orice descriere a evenimentului care schimbă istoria lumii este neputincioasă. Nici epoca cinematografului, nici cea a televiziunii sau a computerelor nu au putut reda o imagine satisfăcătoare a ceea ce au experiat Femeile mironosiţe în dimineaţa Învierii Domnului. Departe de agenda publică, se înfăptuia cea mai măreaţă lucrare de schimbare, din interior, a întregului neam omenesc, transfigurat în persoana divino-umană a Mântuitorului înviat.

Împărăţia lui Dumnezeu şi-a lăsat pecetea veşniciei în piatra Sfântului Mormânt de la Ierusalim, simbolizată până la marginile lumii de altarele bisericilor creştine. Lumina lui Hristos este mai presus de împărăţiile pământeşti, biruinţa Lui asupra morţii arată că statornicia şi perpetuitatea se dobândesc numai prin comuniunea cu Cel veşnic viu. Însăşi icoana Învierii ne transmite pacea şi bucuria ce vin de sus, din ceruri. Puterea Mântuitorului înviat sfărâmă porţile iadului şi ridică pe cei drepţi întru slava Tatălui. El nu ridică pe oameni unii împotriva altora, ci îi cheamă pe fiecare în parte şi împreună dintre neamuri să primească lumină şi să o dăruiască tuturor.

După Învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos se ridică deasupra planului conflictelor interumane. El se arată când voieşte şi cui voieşte. Respectă libertatea tuturor, chiar a celor care L-au dispreţuit, L-au urât şi L-au răstignit. Intră prin uşile încuiate, călătoreşte pe calea către Emaus împreună cu Luca şi Cleopa, le deschide lor ochii duhului la frângerea pâinii.

Blândeţea slavei Sale este tulburătoare pentru tot ceea ce înseamnă zgomotul istoriei umane. Această blândeţe divină a dat apoi forţa Bisericii, însufleţită de Duhul Sfânt, prin lumina Învierii.

Chiar dacă oamenii vor să-şi organizeze viaţa în mod autonom, ignorând sau uitând prezenţa lui Dumnezeu în creaţia Sa, Învierea Domnului a pus

într-o relaţie înnoită cerul şi pământul. Cine uită să sărbătorească Învierea Domnului se întoarce către Cruce. Iar Crucea, fără prezenţa lui Hristos, este doar suferinţă şi moarte.

Anul acesta, când data Paştilor este comună pentru toţi creştinii de pe pământ, avem o şansă în plus să trăim Învierea ca sărbătoare a speranţei şi a bucuriei curate, care leagă mereu cerul de pământ. Sub acelaşi cer, popoarele Învierii cântă astăzi împreună: Hristos a înviat!