Preotul Emanoil Manoliu, între slujitorii cu îndelungată misiune

Între preoții care s-au ostenit mult slujind Biserica și vestind oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu a fost și preotul Emanoil Manoliu, care a păstorit vreme îndelungată (1935-1990) în Parohia Rădășeni II, ocrotită de Sfinții Mucenici Mercurie și Ecaterina, din comuna Rădășeni, judeţul Suceava (fostul județ Baia).

Preotul Emanoil Manoliu s-a născut în ziua de 7 martie 1910, în satul Dolheștii Mici, comuna Dolhești, fostul județ Baia. Părin­ții lui, Elena și Savel Manoliu, au fost învățători în satul Dolheștii Mici. A mai avut patru fraţi: Constantin, Gheorghe, Aurelia și Con­stanța. Mama lor a trecut la cele veșnice în ziua de 11 august 1930, la vârstă timpurie.

A urmat școala primară în Dolheștii Mici avându-l învățător chiar pe tatăl său.

În anul 1922 a început studiile la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, absolvind cursurile cu succes în luna iunie 1930. În luna septembrie a aceluiași an s-a înscris la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde a fost declarat licențiat în anul 1934.

S-a căsătorit cu tânăra învăță­toare Maria Pascal, originară din comuna Ion Creangă de lângă Roman, județul Neamț, născută în anul 1910 în familia preotului iconom Vasile Pascal. Acesta era absolvent al Seminarului de Gradul II și a fost numit la Parohia Bră­tești în anul 1910. Cu ajutorul enoriașilor și al altor buni creștini, în perioada 1922-1925, a construit biserica parohialăcu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. A primit ca apreciere a strădaniilor sale distincţiile Coroana României în grad de Cavaler și Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I.

Tânărul teolog Emanoil Manoliu a fost hirotonit diacon și preot la puțin timp după căsătorie, în luna martie 1935. Hirotonia a fost săvârșită de către Episco­pul-vicar Grigorie Leu Botoșănea­nul, mai târziu Episcop al Argeșu­lui și apoi al Hușilor. Registrul de hirotonie al Arhiepiscopiei Iașilor nu prezintă decât data hirotoniei întru preot, în ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, 24 martie 1935.

A fost numit la Parohia Ră­dășeni II începând cu data de 30 martie 1935, prin decizia nr. 3.105 a Mitropoliei Moldovei și Sucevei.

Venind în această parohie, preotul Emanoil Manoliu avea să lucreze cu multă râvnă pentru refacerea bisericii monument istoric, zidită în anul 1611, deci cu 320 de ani înainte, fiind ctitorie a domnitorului Ștefan Tomșa.

A reușit ca, în trei ani de la instalare, să construiască o clo­pot­niță impunătoare de 22 de metri înălțime, valorând în vremea aceea (1937) aproximativ 100.000 de lei. A făcut reparații generale de consolidare atât la interiorul, cât și la exteriorul bisericii, a construit două sobe de teracotă și a procurat veșminte noi, sfinte vase, realizate prin colecte și donații ale unor oameni evlavioși care l-au sprijinit.

Diac. dr. Ilie Gheorghiță, într-un reportaj din lunile februarie-martie 1939, în revista „Mitropolia Moldovei”, consemnează că, după terminarea lucrărilor amintite, Episcopul Valerie Moglan Botoșăneanul, vicarul Sfintei Mitropolii a Moldovei, avea să vină la Rădășeni însoțit de protoiereul locului și de alți preoți. La marginea satului a fost întâmpinat de douăzeci de călăreți, îmbră­cați în port național, care l-au condus până la biserică. În fața bisericii, un pluton de premilitari, sub conducerea locotenentului Mihai Niculăiasa, învă­ță­tor din satul Lămășeni, a dat onorul, iar copiii de școală și mul­țimea poporului și-au plecat capetele descoperite, așteptând binecuvântarea arhierească.

A urmat apoi, chiar în ziua hramului din 25 noiembrie 1938, slujba de sfințire a bisericii, după o reparație capitală, care s-a făcut mai ales cu ajutorul colonelului Ion Lovinescu, fiu al satului, mai târziu general de armată, și a altor binefăcători. S-au ținut frumoase cuvântări despre evenimentul respectiv, despre viața satului de atunci și despre ctitori, despre biserica monument istoric, unde funcționase o școală a satului, pomenite în hrisoavele de la începutul veacului al XVII-lea. Episcopul Valeriu Botoșăneanul avea să transmită binecuvântarea Mitropolitului Nicodim al Moldovei, rugând pe Dumnezeu să reverse harul Său asupra tuturor celor de față.

Autorul articolului ne spune că a fost prezentă o mulțime neo­biș­nuită din satele apropiate, dar și din orașul Fălticeni, care a partici­pat apoi la o agapă festivă dimpre­u­nă cu toți oaspeții veniți acolo.

Străduindu-se mult încă de la început pentru repararea bisericii, preotul Emanoil Manoliu avea să o mai restaureze în anul 1954, când a fost curățată pictura în tempera și a fost vopsit exteriorul bisericii, pereții fiind îmbrăcați cu scânduri, precum și în anul 1976, când a fost curățată din nou pictura și vopsiți pereții exteriori. A fost reparat atunci și soclul cu praf de piatră buceardată.

După anul 1990, la biserica monument istoric au mai avut loc ample lucrări de restaurare, de această dată prin contribuția Ministerului Culturii și prin strădania noului preot paroh Constantin Rotar, venit în această parohie după pensionarea preotului Emanoil Manoliu.

S-a implicat și în construcția bisericii filiale din Pocoleni, un sat mic al comunei Rădășeni, care a fost sfințită în 20 februarie 1938. După anul 1990, biserica a fost restaurată și resfințită de Episcopul-vicar Gherasim Cucoşel Putneanul.

Părintele Emanoil Manoliu mărturisea că parohia unde a fost numit și unde a păstorit până la moarte a fost grija lui de căpetenie, dorind să îi atragă pe credin­cioși la limanul mântuirii al Bisericii strămoșești. În afară de slujbe, predici și cuvântări, a avut o purtare corectă, fiind prezent în viața enoriașilor, străduindu-se să fie de folos credincioșilor care îi fuseseră încredințați spre păstorire.

Între anii 1938 şi 1946 a fost vice­președinte al Căminului Cul­tural din localitate, îngrijindu-se împreună cu alți intelectuali din sat să dea viață acestei instituții care era considerată atunci între cele mai active din toată regiunea.

În anul 1947 a fost ales responsabil cultural al Căminului Cultural, contribuind într-o mare măsură la reușita unor serbări și manifestații, cu care prilej părintele rostea conferințe și cuvântări, iar această funcție a păstrat-o până în luna august, anul 1948.

După terminarea războiului a reușit împrejmuirea proprietății bisericii cu gard, pe o lungime de 212 metri, și a împodobit sfântul locaş cu icoane mari de argint aurit, așezate în străni, patru iconițe praznicale îmbrăcate în argint și mai multe rânduri de covoare de lână și cânepă pentru interiorul bisericii, înlocuindu-le astfel pe cele pierdute odată cu evacuarea, atunci când biserica a fost prădată.

S-au confecţionat mai multe candele noi, iar în 1948 s-a împrejmuit cimitirul cu gard de scânduri pe o lungime de peste 160 de metri.

În timpul secetei din perioada 1946-1947, părintele a contribuit la ajutorarea oamenilor cu bani și cereale și la alinarea suferin­țelor celor în lipsă, oferind numeroase daruri celor în nevoie. De asemenea, a organizat mai multe colecte oficiale pentru unele biserici și mănăstiri, cu prilejul cărora s-au strâns diferite sume de bani.

În 1947, părintele Emanoil Manoliu avea să întâmpine, pe imașul de la marginea satului Rădăşeni, moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, în vremea unei mari procesiuni care s-a realizat în Moldova. De atunci, în semn de mare cinstire pentru multmilostiva sfântă făcătoare de minuni a Moldovei s-au rânduit în satul Rădăşeni slujbe de pomenire la mormintele celor trecuți către Domnul chiar în ziua pomenirii Sfintei Parascheva (14 octombrie).

Împreună cu soția sa, învăță­toa­rea Maria Manoliu, preotul s-a implicat mult în viața satului, fiind vreme de 13 ani și profesor de religie la Școala din Rădăşeni, iar soția lui, vreme îndelungată în­vă­țătoare. Și el, și soția au arătat o mare statornicie față de aceas­tă localitate, în care au rămas până la sfârșitul zilelor lor, pă­rintele slujind ca preot activ vre­me de 55 de ani și un an ca pen­sionar († octombrie 1991). Era un om sfătos, vorbea cu oamenii pe care-i cunoștea după nume pe fiecare în parte, participa la slujbele care se săvârșeau nu doar în parohia lui, ci și în cealaltă parohie, întrucât până la începutul veacului al XX-lea, mai precis până în jurul anului 1920, satul Rădășeni a avut un singur păstor. După înființarea celeilalte parohii, odată cu terminarea bisericii noi închinate Sfinților Apostoli Petru și Pavel, preoții participau, de obicei, împreună la multe dintre sfintele slujbe, la unele pomeniri, înmormântări, dar și la alte evenimente din viața satului.

Mi-l amintesc pe părintele Emanoil Manoliu care a participat la numeroase slujbe săvârșite și pentru familia mea, la înmormântarea bunicilor dinspre tată, în 1980, respectiv 1984, și a bunicului dinspre mamă, în 1984, a altor rude și cunoscuți apropiați.

Am fost prezent de multe ori la slujbele săvârșite în Biserica Sfântului Mercurie. Slujea frumos, avea o voce melodioasă, nu foarte sonoră. Citea întotdeauna predicile pe care le pregătea atât pentru Sfintele Liturghii, cât și pentru înmormântări sau alte ocazii. Avea psalți buni, care cântau pe îndelete slujba Utreniei și mai ales Sfânta Liturghie. Era una dintre bisericile Protoieriei Fălticeni cu bună rânduială și ordine desăvârșită. Se formau două străni, la dreapta și stânga, iar după Fericiri rămânea una singură. O vreme parohia a avut și un cor care dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie. Corul a participat la unele concerte și manifestări culturale ale vremii aceleia.

Pregătea, în casa de prăznuire a bisericii sale, ospăț bogat la zilele de hram, atunci când făcea invi­tații altor preoți și cântăreți. Vorbea uneori despre anii de școală petrecuți la Cernăuți, iar unii dintre preoții Ținutului Fălticenilor care absolviseră Facultatea de Teologie la Cernăuți erau oaspeții săi cu diferite prilejuri.

Am fost martor la numeroase evenimente petrecute în această perioadă. Cu dragoste de părinte duhovnicesc, s-a apropiat de familiile unor intelectuali de seamă ai satului, așa cum au fost directorul școlii și cunoscutul învățător Va­sile T. Gavril (1907-1952), împreună cu soția lui, Lucreția V. Ga­vril (1910-2002), învățătoare eme­rită, cărora le-a oferit loc de îngropare lângă istorica biserică.

De asemenea, a fost apropiat familiei generalului Lovinescu, care a ajutat mult atât la restaurarea bisericii, cât și la construirea Căminului Cultural și la electrificarea localității.

Așadar, a fost un slujitor al Bisericii care s-a implicat vreme îndelungată în viața satului și a parohiei în care a trăit cea mai mare parte a vieții. A construit, nu prea departe de biserica în care a slujit, o locuință personală pe care a împodobit-o după cuviință cu un prid­vor frumos inspirat din vechi­le case românești, în care îi primea uneori pe săteni și pe cei care veneau să-i ceară sfatul.

Părintele Emanoil Manoliu îi reprezintă pe acei slujitori ai Bisericii care ani mulți și-au împlinit misiunea cu multă dăruire. A trecut la cele veșnice la 10 octombrie 1991, fiind îngropat lângă Biserica „Sfinţii Mercurie şi Ecaterina”.