Prietenia la nevoie se cunoaște

Familia ți-o dă Dumnezeu, prietenii ți-i faci.

Dar cum ți-i faci?

În copilărie nu există practic nici un criteriu. Din fericire. Căci cu vârsta devenim tot mai pretențioși. Jerry Seinfeld povestea la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, cum proceda când era copil: „E un băiețel în fața casei mele! Gata, e cel mai bun prieten al meu!”

Cu toate acestea - sau poate tocmai datorită lor - prieteniile din prima copilărie, dacă au șansa să dureze, pot fi cele mai constante și solide relații de-a lungul întregii vieți. Am prieteni din grădiniță. Viața i-a cam împrăștiat prin lume, dar tot prieteni fundamentali sunt. Indiferent cât de rar ne vedem sau ajungem să vorbim, o facem de parcă ne-am fi întrerupt acum cinci minute dintr-o discuție.

În școală, liceu și, acolo unde e ca­zul, facultate, lucrurile stau în esență la fel. Deosebirile țin de creș­terea nivelului de discernământ, de conștien­tizare și, așa cum spuneam, de selectivitate, dar circumstanța comună cu perioada copilăriei este cvasi-absența intereselor, mai ales a celor mercantile. Nu ai aproape nimic de împărțit cu colegii, nimic de demonstrat, de impus, de obținut, de cerut imperativ. Cu regretabilele excepții ale celor violenți - o minoritate, totuși - te poți împrieteni ușor cu oricine și să petreceți împreună „Ani de liceu, cu-emoții la Română”...

Cunosc personal grupuri de tineri ajunși azi la 40-50 de ani și care au rămas prieteni apropiați încă din liceu, dacă nu cumva chiar din gimnaziu. Marele avantaj al acestor prietenii este că rareori poți să ai surprize și dezamăgiri, în vreme ce un tip foarte simpatic cu care te-ai împrietenit în martie s-ar putea să te lase cu gura căscată în iulie...

Pentru că între timp lucrurile se complică și, din păcate, cel mai frecvent motiv este legat de statutul material. Cu niște ani în urmă, încercând să organizăm o întâlnire cu mai mulți foști colegi, a trebuit să negociem foarte inconfortabil locul de desfășurare, după ce unul dintre ei ne-a spus, de-a dreptul amuzat: „Hai, măi, că nici eu nu merg în fiecare zi la un restaurant de lux, dar o dată pe săptămână...!”

La asta se adaugă desigur și alte probleme. De pildă, unii sunt foarte ocupați pentru că sunt foarte importanți. Unii vorbesc la nesfârșit despre copii, alții nu au copii. Unii tocmai au venit din Extremul Orient, alții de la Cheia. Greu să-ți faci prieteni noi!

Exceptând rețelele sociale. Li se spune, melancolic sau sarcastic, prieteni virtuali. Dar e oare mai puțin virtuală prietenia cuiva cu care vorbești doar la telefon sau, mai înainte, prin scrisori?

Am ales drept titlu al acestor rânduri primul vers dintr-un frumos cântec al grupului Cromatic. Așa este: felul în care un om te sprijină într-un moment dificil este una dintre trăsăturile fundamentale ale prieteniei. Dar nu singura. În definitiv, când îți ia foc casa și vin pompierii s-o stingă, nu înseamnă că ești prieten cu ei. La fel de importante ca suportul la nevoie sunt afinitățile, istoria comună, empatia nu doar la necaz, ci și la bucurie, și - poate nu în ultimul rând - absența autocenzurii în comunicare. Dacă ai un gând de împărtășit și trebuie să evaluezi cu grijă dacă nu cumva o să-l deranjeze pe cel din fața ta, poate că nu e tocmai o relație de prietenie...

Prietenii, cei adevărați, pot să fie la fel de apropiați și de impor­tanți ca frații și surorile. Fericiți cei care au!