Pentru cel ce abia se trezeşte la căinţă, ceasul cel din urmă este hotărâtor?
Într-adevăr, e crucial! În întâmpinarea acestui moment creştinul trebuie să cugete adesea la acel cuvânt invocat în Duminica Cincizecimii: „Mai înainte de a ne întoarce în pământ învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine“ (Rugăciunea I, Vecernie). Şi, să se pregătească din timp să trăiască acel ceas după chipul Domnului Iisus Hristos: ca moarte şi ca jertfă. Ca sfârşit, dar sfârşit al unei misiuni împlinite în această lume, în slujirea vieţii acestei lumi. Domnul pe Cruce a rostit: „Săvârşitu-s-a!“ (Ioan 19, 30). Plinea opera mântuirii. Iar Sfântul Apostol Pavel, trăind cu dorul neistovit de a se face „asemenea lui Hristos în moartea Lui ca să poată ajunge la învierea cea din morţi“ (Filipeni 3, 10-11), încheie misiunea lui rostind: „Călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii“ (II Tim. 4, 7-8). „Nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi, când ieşim din trup şi venim la Tine, ci mutare..., la cele mai bune şi mai vesele şi bucurie“, ne rugăm, de asemenea, în Duminica Cincizecimii (Rugăciunea a VI-a, Vecernie).
Sfârşitul nostru trebuie trăit mai ales ca jertfă, ca ofrandă a unei ucenicii jertfelnic-creatoare. Ca o purtare a crucii până în ultima clipă. Se înţelege că învierea obştească va avea loc la a doua venire a Domnului. Dar începutul se face de aici şi de acum, pentru că Iisus Hristos este pus deja începutul veacului învierii.
Să ai în acel moment decisiv în minte chipul lui Hristos înviat şi, primind Trupul şi Sângele Lui, nu să-ţi zici doar: m-am împărtăşit, ci să simţi că, murind împărtăşit, te împărtăşeşti prin jertfa Domnului şi a ta de viaţă. Că treci pragul însoţit de El, Domnul vieţii, la „Viaţă din belşug“ (Ioan 10, 10)
(arhim. Ioanichie BĂLAN, Convorbiri duhovniceşti)
.jpg)
