Scrisoare deschisă Sfintei Parascheva

Dragă și sfântă maică a noastră, văd că deja creș­tinii din România (unii chiar din Balcani) se înghesuie la racla cu sfintele tale moaște spre închinare. Iar tu stai în tăcere și le as­culți păsul. Sau vorbești cu ei? La ureche sau în gând? În cuvinte sau în imagini, în file de Acatist sau în fire de busuioc?

Maică sfântă, știi că lumea te iubește: personal și comunitar, cei întregi și cei loviți de viață, puradeii mucoși și tipii grizonanți, cei bogați de nu mai încap și cei sărmani (mai ales); cei triști și cei gălăgioși, păcă­toșii și smeriții, vârfurile societății, dar și talpa țării; cei fugiți de-acasă peste mări și țări, dar și cei rămași în bătătură, cu ochii în zările blurate de lacrima așteptării; cei studioși și cei cu „patru clase”, savanții și ne­min­toșii, singuraticii și vorbăreții, șmecherii și naivii, flușturaticii și hăbăucii, pierde-vară și workaholics; târgoveții și plugarii, prăvăliașii și bancherii, femeile păcătoase și peștii lor, văduvele tinere și holteii bătrâni; politicienii de ocazie și managerii multinaționalelor, academicienii și milițienii, cei săraci cu duhul și bursierii de la Harvard; cei în scaun cu rotile și sportivii de carieră, orbii și surzii, șchiopii și ciungii. Te mai iubesc maicile din mănăstiri și călugării din schituri, preoții din parohii și profesorii de religie din școli. Te iubesc, deopotrivă, arhiereii și diaconii, clopotarii și citeții. Te iubesc viii, te iubesc și morții. Da, și morții iubesc, dar dincolo, cu iubirea lor curată - cea mai curată!

Unde încap atâția în inima ta? Cum de le faci loc tuturor de veacuri întregi? Un popor care nu se mai termină, un șuvoi uman neîntrerupt, ca un fluviu străvechi ce alimentează grădina raiului terestru: catedrala. Aceasta a devenit ograda ta, cimitirul tău de suprafață (cine ar cuteza să te acundă într-un mormânt?) sau, mai degrabă, masa ta de lucru: de operații pe inimă, pe creier, pe suflet, pe voință, pe caracter, pe lacrimă.

Oameni de toate profilurile sufle­tești și stările sociale își lasă rostul lor și se pun în mișcare. Unii de aproape, alții de la sute sau mii de kilometri. Și nimeni nu pleacă nemângâiat, căci, dacă ar fi așa, nu te-ar mai căuta - mai mulți parcă de la an la an... Ce le faci în taina ru­gă­ciunii lor, cu ce îi ademenești în năvodul care duce la Hristos? Cum te faci tu pâlnie pentru șuvoiul uman revărsat în biserică, alăută a cererilor lor, vibrație a șoaptei de obște și a strigătului mut personal? Cum veghezi tu ca nimic să nu se modifice în ADN-ul credinței genera­țiilor de creștini: de secole și secole ei fac același lucru, indiferent de domnitorul, boierul, prefectul, regele, secretarul de partid, securistul sau președintele care era mai mare peste ei. Li s-au schimbat hainele, li s-a schimbat vorba, ajung la tine acum altfel decât în carul cu boi. Însă toți, indiferent de ceasul istoriei, de secol, de orânduire, ți-au vorbit la fel. Iar tu, cerește, le-ai răspuns la fel.

Și totuși, de ce stă lumea la coadă la racla ta o zi și o noapte? Nu ți-e milă de ei? Câteodată e frig, alteori toarnă cu găleata ori suflă vântul - cum stai sub baldachin și te uiți cu ochii din icoană la efortul lor? Își țin cald unii altora? Învață solidaritatea? Exersează răbdarea? Se confruntă cu nevoința? Aplică asceza? Am înțeles, îți calcă pe urme! Dacă vor să-ți vorbească, trebuie să facă niște pași, nu mulți, alături de tine, de nevoința ta. La tine nu este au­diență în biroul cu ușile capitonate, ci este însoțire. O preumblare la pas de melc pe străzile din jurul catedralei, alături de tine, de greul dus de tine.

Maică Parascheva, nu contenești să mă surprinzi. Deși am fost în nenumărate rânduri la racla cu sfintele tale moaște și m-am închinat după rânduială, niciodată nu am stat în rândul interminabil al pelerinilor. Ba mă strecuram în față (prin amabilitatea gazdelor), ba poposeam în alte zile decât cele de pelerinaj, astfel încât mai mult de o oră nu am adăstat la coada terapeutică din fața baldachinului. Poate că de aceea scriu aceste rânduri nemintoase, calpe. Am ales să scriu în loc să trăiesc și să respir alături de tine. Dar știu că totuși răsuflu în proximitatea ta prin mii de guri, te ating prin mii de degete, mă rog prin mii de inimi. Și asta nu e puțin lucru: e neamul ales al lui Dumnezeu, din care cu toții facem parte.