Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Supralicitarea logicii

Supralicitarea logicii

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 23 Ianuarie 2025

Când răsfoiești o carte scrisă de Gabriel García Márquez sau privești un tablou al lui Salvador Dalí, realizezi că raționalul poate cuprinde mai mult decât teritoriul logicii. Supralicitarea celei din urmă creează aproape întotdeauna doze contrare de iraționalitate, întrucât sunt etape în viața fiecărui om care depășesc granițele logicii umane, evenimente neprevăzute, adesea tragice, sau alegeri care tind să frizeze absurdul și în care apelul la rațiune se dovedește insuficient câtă vreme nu este chemată în rugăciune Rațiunea care guvernează totul, adică Dumnezeu. Ecourile din cărțile sau tablourile cu o doză clară de suprarealism ne trezesc uneori la realitate. Este timpul schimbărilor de paradigmă. Este perioada în care excesul de logică ajunge să conducă la dozajul, uneori nefast, dar alteori cât se poate de binevenit, al unui suprarealism pe care nimeni nu l-a anticipat și, mai mult, nimeni nu l-a considerat posibil.

Când Mântuitorul Iisus Hristos le oferă ucenicilor Săi exemplul cămilei care va trece mai ușor prin urechile acului decât va intra un bogat în Împărăția Sa, logica îi îndeamnă pe aceștia din urmă să creadă că nimeni nu se va mai mântui. Dar tot Mântuitorul este Cel care îi ridică rațional și emoțional la o nouă înțelegere: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26). La Dumnezeu și cămilele pot trece prin urechile acului. Ce frizează absurdul pentru logica umană este doar începutul puterii lui Dumnezeu. Limitele înțelegerii omenești nu pot cuprinde oricum mare lucru de vreme ce încă se miră de fațetele nevăzute ale existenței umane, ce să mai vorbim despre ce pot atinge, cu firavele puteri ale logicii, din înțelesurile adâncurilor judecăților dumnezeiești?

Când logica se dovedește deficitară, omul mai întâi se teme. Este firesc să aibă o astfel de reacție. Obișnuiți cu rutina zilnică, depen­denți de o viață comodă, încă nezgâlțâiți de evenimente majore grave așa cum au fost mulți dintre predecesorii noștri, ne cantonăm sufletește în angoasă atunci când întâlnim ceea ce părea „de neconceput”. Viața noastră pare atunci să se lovească asemenea unui val de o stâncă: se dezintegrează, se înspumează de spaimă și se retrage rapid înapoi. Ne trebuie uneori zile, alteori ani pentru a învăța că trebuie să fim valuri care pot și au nevoie să știe cum să înconjoare stânca pentru a putea să o modeleze. Dispariția stâncii nu ajută valurile, doar le creează un orizont efemer al lipsei de limite. Și doar modelând stânca, valurile capătă un sens al valorii și lucrării lor concrete. Altfel, se reduc la o rutină a avântului și regresului fără a lăsa nimic în urmă.

După înfruntarea fricii, apare etapa în care trebuie să depășim logica elementară, să ne deschidem sufletește către Cel mai pre­sus de logica noastră. Atenție! Nu re­nun­țarea la logică, ci transfigurarea ei este ceea ce ne îmbogățește. Copilul nu crede în părintele său pentru că are logica necesară, ci pentru că are simțirea și intuiția curată a iubirii sincere. El crede că părintele său este bun chiar dacă acesta are multe defecte vizibile. Iubirea îi călăuzește gândirea, nu invers. Dar pentru a ne transfigura logica prin iubire trebuie să învățăm să ne rugăm, să credem, să facem din dialogul cu Dumnezeu un scop al vieții noastre.

Iar după ce frica a trecut, iar logica a început să fie transfigurată de iubire într-o adevărată rațiune cunoscătoare de Dumnezeu, nu doar de realități trecătoare, efemere, este vremea să ne preocupăm de înliniștire. Este vremea să lăsăm deoparte grijile care ne împresoară zilnic și ne conduc pe căi străine de realitățile dumnezeiești. Datorăm atât de puțin omenescului și îl idolatrizăm; suntem chemați să ne îndumnezeim prin har și disprețuim darul primit ca și cum nu ar exista. Destul! Dacă vrem să schimbăm ceva la noi, să privim mai mult spre Împărăția lui Dumnezeu din inimile noastre decât o facem oră de oră cântărind cu o logică deficitară neputincioasele manifestări ale umanității tot mai decrepite, tot mai decăzute și așezându-ne nădejdea acolo unde nu este nădejde, doar amăgire.

Logica ne spune că orice schimbare de paradigmă ne conduce la dezastru. Logica ne limitează întotdeauna la pragmatismul omenesc, la aceleași veșnice decizii cu un efect cunoscut dinainte. Și toate acestea sunt efectul divorțului dintre rațiunea umană și cea dumnezeiască. Doar amintindu-ne de Dumnezeu putem sfinți rațiunea noastră. Doar respectând poruncile Lui și în special cea a iubirii vom putea să transfigurăm realitatea noastră omenească limitată.

Iar cine nu Îl cheamă pe Dumnezeu la sfat și alege să se conducă după logica proprie, chiar de va obține lumea întreagă, va fi mai sărac ca oricând.

Pentru că sufletul său va fi flămând, chiar dacă logica sa va fi sătulă de argumente.