Tăcerea cu discernământ

De ce e atât de pre­țuită de asceți tăcerea? Colecția de povestiri dedicate avvei Arsenie începe cu o serie de sfaturi scurte, câteva imperative ca un pocnet de bici: „fugi, taci, liniștește-te”. Apoi tăcerea revine, avva Agathon a petrecut trei ani cu o piatră în gură numai să deprindă tăcerea. Avva Andrei so­cotește tăcerea răbdătoare, una dintre lucrările de căpătâi ale monahilor. Avva Visarion poruncește unui frate dintr-o comunitate: „Taci și nu te măsura pe tine însuți”. Mereu revine tema tăcerii, în diferite forme.

Andrew Solomon observă undeva că vorbirea este una dintre cele mai mari și mai intense plăceri ale oamenilor. Vorbim pentru a ieși din singurătate, pentru a evita disconfortul în raport cu noi înșine, pentru a-i învăța ori poate pentru a-i controla pe ceilalți. Vorbirea este brațul cel mai eficient pe care îl întindem înspre lume. Cuvintele ajung mai departe decât mâna, iar vorbele mângâie sau rănesc. Asceții părăsesc lumea și acolo, în liniște, descoperă valoarea tăcerii. Tăcerea, care nu este pur și simplu lipsa sunetelor ce tulbură aerul. Tăcerea este adunare lăuntrică, este concentrare, acțiune și une­ori răspuns. Dar adesea tăcerea este condiția familiarizării cu sinele propriu și, în anumite cazuri, dovada încrederii în lucrarea lui Dumnezeu.

„Un frate i-a zis avvei Pimen: «Dacă văd vreun lucru şrăuţ, vrei să îl spun?». Bătrânul îi zice: «Este scris: Să răspunzi înainte de a asculta este smintire și neruși­nare. Dacă ești întrebat, vorbește, dacă nu, taci».” Ar putea părea că avem în față un îndemn la in­diferență și chiar la lașitate. Astăzi se vorbește tot mai mult despre spiritul civic și despre necesitatea denunțului în numele binelui social. Pentru a vedea adevărata natură a lucrurilor este suficient uneori să ducem gândul până la capăt, să exagerăm într-o anumită direcție. Dar în cazul denunțurilor nu trebuie să facem prea mari eforturi de imaginație. Nici măcar nu trebuie să citim vreun fel de literatură distopică. Este suficient să citim puțină istorie a Uniunii Sovietice și, în general, istoria la firul ierbii a totalitarismelor secolului XX. Nici măcar nu trebuie să mergem până spre începutul veacului trecut, pentru că suspiciunea metodică, permanentă, își întinde tentaculele până în zilele noastre.

În contextul acesta apare necesitatea tăcerii cu discernământ. Să nu vorbești înainte de a fi întrebat, să nu răspunzi îna­inte de a asculta. Mai concret, să nu spui nimic înainte de a fi ascultat toate părțile; adică îna­inte de a ști ce se petrece și cu cel pe care probabil l-am văzut făcând ceva rău. Insidioasă se strecoară mândria aici, pentru că atunci când descoperim vulnerabilitatea cuiva, ni se pare automat că suntem superiori, că suntem mai buni, că noi nu am putea niciodată ajunge acolo. Și atunci denunțăm răul nu pentru a-l îndrepta, ci pentru a ne îndreptăți pe noi înșine.

Când însă ești întrebat, atunci nu îți mai faci propria voie, nu ai inițiativa, ci te lași în mâinile lui Dumnezeu. Dar și în acest caz discernământul și ascultarea sunt esențiale. Iar tăcerea rămâne pe mai departe o opțiune, pentru că un bătrân al deșertului constata: Niciodată nu m-am căit pentru că am tăcut, dar de foarte multe ori pentru că am vorbit. În condiții de incertitudine, tăcerea este varianta cea mai sigură.