Țărani și grăniceri

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești. Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar a fost încălcat, acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepsească cu moartea pe cel vinovat, chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legenda să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus, iar acea așezare avea să devină Orașul, adică Roma.

Mai trebuie reținut un lucru. Așezările nu au devenit sau nu devin vestite deoarece sunt iubite, ele devin vestite deoarece oamenii lor le iubesc fără margine.

Este bine să ne aducem aminte de starea românească, stare care încorporează și condiția de „oameni ai pământului”, adică țărani, și pe cea de păzitori ai valorilor existențiale românești, adică grăniceri. Să ne aducem aminte că în urmă cu o sută de ani, acești țărani și grăniceri au stat neclintiți la Mărășești și în spirit înfăptuiau Marea Unire.

Această legendă de care am pomenit mai devreme are o însemnătate care depășește cu mult faptele imediate, ea are, mai ales, o valoare alegorică. Ea ne spune că așezările care dăinuiesc au fost întemeiate de oameni ai pământului, care, vreme după vreme, au răsturnat brazde, au pus sămânța în pământ și au așteptat cu credință ca sămânța să aducă roadă.

Este dincolo de orice îndoială că acest soi de oameni a dezvoltat un sistem de valori care reflectă statornicie. Ei sunt aceia care au cultivat pământul și, împreună cu el, valori spirituale veșnice cum sunt credința în Dumnezeu, sentimentul și onoarea familiei, dragostea, sentimentul de solidaritate și curajul de a sta în fața năvălirilor. În acest fel, acești oameni au devenit, simultan, țărani și păzitori de valori spirituale, adică grăniceri. În cursul istoriei știm cazuri când această condiție, țăran și grănicer, a fost instituțio­na­lizată.

În veacul al II-lea și al III-lea d.Hr., administrația romană a stabilit în locurile greu de păzit pe „limitanei” sau grăniceri. Aceștia erau liberi, aveau în folosință pământul, pășunile, apele, pădurea, dar trebuia să stea sub arme, să respingă orice năvălitor. Mai apoi, în Imperiul Bizantin, granița de răsărit, greu încercată, avea să fie păzită de către vitejii „akrites” sau „cei de la hotare”. Ei păzeau nu doar pământul, ci și credința vie. Faptele lor de vitejie aveau să fie cântate în balade la fel de frumoase ca poemele homerice și între ele amintesc pe vestitul „Digenis ­Akritas”.

De același tip au fost și grănicerii bănățeni din veacurile XVIII și XIX. Despre vitejia lor pomenea însuși Napoleon în bătălia de la Arcole. Acești bănățeni de munte erau considerați în rând cu nobilimea. Aveau dreptul să poarte arme și la nevoie să apeleze la judecata împăratului. În Banatul de munte nu au existat baroni și grofi.

În cazul românilor, situația de țăran și grănicer a reprezentat condiția permanentă, regulă, deoarece așezarea lor de bază a fost satul. Stăpânirile se schimbau, năvălitorii treceau, val după val, dar satul rămânea pe loc, statornic în vatră și valorile sale. Ar fi de tot naiv să-și imagineze cineva că satul român veghea la bunuri materiale. Satul a stat mai ales de veghe asupra unor valori spirituale, asupra unui mod de viață, a „legii românești”. Căci „legea românească”, înțelegerea diferen­ței dintre bine și rău, s-a făurit de-a lungul mileniilor și la alcătuirea ei au contribuit dacii, romanii, bizantinii. Paza acestei legi românești o făcea toată suflarea satului, mai puțin cei vânduți și repede dați uitării. Cei care își făceau crez din jaf și sălaș pe spinarea calului.

Nicolae Iorga spunea că, în fapt, românii nici nu aveau oști. Căci oști provine din latinescul hostis,  care înseamnă dușmani. Legea românească era apărată de țăranii grăniceri în totalitatea lor și în hotărârea lor de a fi statornici în ea. Așa au stat și stau țăranii grăniceri în lungul munților din Bucovina și până la Almăjul cel fără egal. Așa au stat fără teamă, apărați doar de credința în Dumnezeu și dreptatea cauzei lor și la Mărășești, în 1917. Țăranii și grănicerii au spus și au înfăptuit: „Pe aici nu se trece”.

Dincolo de ce va aduce viitorul, cineva se poate întreba ce putere, ce resort tainic îi ține pe țăranii grăniceri în putere, drepți, gata de luptă, neclintiți și cu îndrăzneală și încrederea de a spune: „Nu ne pot da ei atâta cât putem noi duce”. Este vorba aici de credința neclintită într-un Dumnezeu personal. Cel care ieri, azi, întotdeauna se află lângă noi: lucrând necontenit, rânduind ploaie la vreme și punând pe masă „pâinea noastră cea spre ființă”.