Teama de cele sfinte

De fiecare dată când ne aflăm în biserică şi ascultăm rugăciunile rostite de preot, încercăm să simţim că suntem parte la acţiunea de sfinţire care se desfăşoară în faţa ochilor noştri. Problema apare atunci când ne dăm seama că, din diferite motive, nu putem decât să asistăm ca nişte simpli spectatori. Cred că aceasta este drama oricărui creştin care încearcă să aprofundeze credinţa, să şi-o înrădăcineze în inimă. Obişnuinţa noastră de a privi toate lucrurile prea materialist, fără a le da şi un sens spiritual, de a „avea situaţia sub control“ ne dăunează în relaţia cu Dumnezeu şi atunci nu simţim prezenţa Lui în noi. Stăpânirea situaţiei ne face să ne simţim confortabil şi să putem merge mai departe, explorând alte şi alte locuri, lucruri şi relaţii cu diferiţi oameni.

Pe de altă parte, avem exemplul oamenilor înduhovniciţi, care nu se consideră stăpâni pe situaţie, ci interpretează evenimentele ca manifestare a Providenţei Divine, chiar dacă acestea sunt negative. A spune „dacă va da Domnul şi Maica Domnului“ înseamnă a nu socoti că poţi face totul singur, că poţi controla, până la cel mai mic detaliu, tot ce se întâmplă în jurul tău. Am auzit că unii monahi sunt convinşi chiar că în mai toate evenimentele din viaţa lor s-a implicat Dumnezeu sau Maica Domnului.

La fel se întâmplă şi în biserică. Ştiind tipicul şi rugăciunile pe de rost, ne putem închipui, din cauza obişnuinţei, că avem situaţia sub control şi, de aceea, să ne scape esenţa. Săvârşim ritualul corect, dar rodul nu se vede şi inima nu ni se încălzeşte. Teama de cele sfinte, evlavia ne sugerează că nu trebuie să mergem mai departe, să dezvăluim totul sau să ne comportăm cu materia sfinţită ca şi cum am fi în alte împrejurări din viaţă, când manipulăm obiecte de tot felul. Frica de Dumnezeu şi de prezenţa Sa în lume ne opreşte să trecem linia bunului simţ şi să ne recunoaştem limitele. Prin urmare, omul înţelept este acela care conştientizează limitele sale şi nu se consideră întru totul „stăpân pe situaţie“.

Asistăm la Sfintele Taine sau ne împărtăşim şi aşteptăm să ni se întâmple ceva, dar, deşi aşteptăm cu înfrigurare, aceasta, de multe ori, nu se întâmplă. Palpitaţiile şi alte feluri de manifestări ale fiziologicului depind de puterea de concentrare a fiecăruia, dar ceea ce vrem noi să simţim, de fapt, nu se produce. Ne aşteptăm să simţim ceva fizic, dar duhul nu se simte astfel. Tocmai în aceasta şi constă drama noastră, în care ne asemănăm cu omul inactiv care vrea să fie campion olimpic la alergat. Nici nu ne dăm seama că, după câteva sute de metri, putem pica de oboseală. Deoarece spiritul nu se poate pipăi, ni-l închipuim în diverse feluri şi de aici apar confuziile obişnuite. Dorim să manevrăm sufletul ca pe trup, ca pe o unealtă, dar sunt convins că şi acesta are nevoie de aceeaşi pregătire ca şi trupul, în cazul unei confruntări cu o greutate imensă, iar pregătirea, uneori, ne scapă. Suntem posedaţi de visele copilăriei, de poveştile în care baţi din palme şi se împlineşte ceea ce doreşti, iar sufletul ni se pare a fi o unealtă la îndemână şi în stare de minunăţii.

Conştientizarea limitelor sufletului, ca şi a celor ale trupului, este primul pas drept în viaţa duhovnicească. Insensibilitatea la slujbe este dovada începutului de drum pe care vrem să-l parcurgem, pentru a ajunge la cunună. Teama de cele sfinte este calea pe care putem merge, fără să ne poticnim şi să ne întoarcem de unde am pornit. Teama de cele sfinte înseamnă în primul rând smerenie şi de aceea este atât de importantă. Data viitoare când vom asista la o Sfântă Taină, ar fi bine să nu dorim să simţim ceva anume, deosebit, ci să ne fie teamă că vom fi striviţi de ceva ce nu se vede, stând în cămara noastră, încuiaţi, gata de rugăciune, adică de rugămintea să fim salvaţi şi de data aceasta.