Un personaj peloric

Probabil sună bizar, dar sfinţii nu pot fi un model pentru semeni. Căci nimănui nu-i trece prin minte să imite, de pildă, viaţa lui Valeriu Gafencu: vârât la închisoare la 20 de ani, nu mai iese de acolo, murind la 33 de ani, într-o stare de graţie pe care martorii au considerat-o ca fiind atinsă de sfinţenie. Că pentru laicii degustători de frumos sfinţenia e un termen vid, menit a consterna, e un fapt evident. Estetic vorbind, sfântul e o figură pelorică fără însuşiri frumoase. "Peloric" însemnând aici: o apariţie monstruoasă care nu numai că nu ne delectează defel, dar chiar ne indispune prin spectacolul suferinţei îndurate. Gafencu e inestetic prin decorul de bolgie în care moare.

Apoi, ideologic vorbind, sfântul e un personaj execrabil care încalcă regula democratică a mediocrităţii laice. O apariţie obscură, căreia nu-i poţi găsi o minimă motivaţie de ordin omenesc. Într-un cuvânt, sfântul e prin excelenţă incalificabil, un spectru inefabil care irită raţiunea. Mai mult, medical vorbind, sfântul e o insultă adusă psihopatogeniei tradiţionale, un soi de enigmă încăpăţânată respingând schemele etiologice. Dacă admitem că graţia euforică pe care Gafencu o răspândea nu poate fi explicată prin nivelul crescut de serotonină din creier şi nici prin obnubilarea conştiinţei în urma infestării cu bacil Koch, dacă, aşadar, admitem că sunt situaţii când superiorul nu poate fi redus la inferior (în cazul de faţă psihicul la neurotransmiţători, hormoni şi enzime), atunci suntem siliţi să recunoaştem că elementul numinos există şi că din el s-a ivit un om ca Valeriu Gafencu.

În fine, democratic vorbind, sfinţii sunt personaje inavuabile care nu se supun tiparului de netezire statistică. Ca tot ce cere un accent de providenţă căzut peste lume, sfântul se opune masei şi sfidează încercările de a i se anticipa ivirea prin studii prospective. Fenomen curat stocastic (întâmplător), ivirea sfântului nu poate fi prevăzută, ci doar constată prin prezenţă directă. Tocmai de aceea, riguros vorbind, sfinţenia nu poate fi dovedită prin probe menite a depista virtuţile sanctităţii. Toate criteriile de canonizare, când sunt privite drept condiţii de verificare a purităţii, sunt bieţi parametri născociţi pentru împăcarea vulgului. Un sfânt nu se dovedeşte, ci se recunoaşte spontan prin prezenţă vie, ceea ce e totuna cu a spune că un sfânt nu se probează, ci se mărturiseşte prin testimoniul liber al celor care l-au cunoscut.

Dacă trecem peste amănuntul exclusivit că nimeni nu poate ajunge sfânt fiindcă vrea, ci fiindcă aşa i-a fost dat prin graţie divină, atunci ajungem la ecuaţia intimă a celui atins de hierofanie: stă în firea sfântului ca, năzuind spre unirea cu divinul, să nu poată atinge această stare decât pe calea mistificării. Căci, în măsura în care cineva e mistic, în aceeaşi măsură trăirea

şi-o căpătă graţie unei mistificări perpetue, cu observaţia obligatorie că numai o propagandă tenace de o obtuzitate stuporoasă a putut altera sensul mistificării până la a-l preschimba într-un sinonim deplorabil al falsificării. În realitate, mistificarea e regimul interior de viaţă al unui mistic. A falsifica un lucru înseamnă a-l face fals, a pietrifica o substanţă înseamnă a o face piatră, a vivifica un lucru înseamnă a-l face viu, a simplifica ceva înseamnă a-l face simplu, şi exemplele pot continua cu orice verb care se termină în "ificare" (din latinescul efficio-ere) cu sens de act culminând într-un rezultat. Orice verb care are drept desinenţă "ificarea" are ca efect chiar rădăcina lui. Prin urmare "verificarea" unui sfânt în vederea "sanctificării" cere drept condiţie mistificarea de sine însuşi prin chemare de sus. Atâta doar că sfântul nu se mistifică cu de la sine putere, ci numai prin harul care îl umple, de aceea a fi sfânt nu e un merit, ci o vocaţie înspăimântătoare. Iată motivul pentru care noi ne uităm la el cu groază şi el se uită la noi cu milă.

Repulsia comuniştilor faţă de mistică şi faţă de sfinţi a dus la încărcarea mistificării cu o conotaţie de josnică apucătură iraţională, urmarea fiind că decenii la rând anatema la modă pentru repudierea incomozilor era etichetarea lor ca mistificatori. În realitate, fără mistificare nu se ajunge la trăire mistică şi e ridicol să ne închipuim că un sfânt se poate uni cu numenul altfel decât mistificându-se. Iar dintre miile de mistificatori autentici din închisorile comuniste, Valeriu Gafencu a fost plămada mistică cea mai convingătoare. E îndeajuns să ne uităm la fotografiile sale ca să simţim cum sfinţenia îi răzbate în trup. Din poze ne întâmpină o privire dogoritoare, răsucită spre orizontul din spatele spectatorului, o privire care te absoarbe din chenarul unor ochi cu licăr ceţos, în vreme ce fizionomia dă să-i iasă din copertă, într-un gest expansiv de dilatare a tensiunii feţei, semn că în puterea fascinatorie a acestui chip se împleteşte fervoarea trăirii cu nobleţea unei ţinute hieratice. O dârzenie grea pornită dintr-un nucleu de ardere mistică, aceasta e formula de suflet a lui Valeriu Gafencu.